luni, 30 noiembrie 2009

Gaitele de Alexandru Kiritescu 8.5/10


Gaiţele. Sau cea una din cele mai valoroase comedii de moravuri din dramaturgia românească. Alexandru Kiriţescu este sinonim în conştiinţa publicului românesc cu comedia Gaiţele, confundându-se cu ea până la ignorarea aproape totală a ceea ce a scris în rest. Cu toate astea, vreau să specific faptul că această piesă face parte din aşa zisa trilogie burgeză a lui Kiriţescu: comedia „Marcel şi Marcel” sau „Anişoara şi ispita „(1923) apoi „Florentina” (1925) şi „Cuibul de viespi”, cum s-a intitulat în 1930 comedia „Gaiţele”, jucata prima dată La Craiova (care se presupune că este şi locul desfăşurării acţiunii), de trupa „Bulandra”.
Un specatcol care s-a jucat in multe variante, pe mai toate scenele ţării, cu un succes enorm. Doar dacă amintesc de varianta de la TNB din 1977, din distribuţia căreia au facut parte de-a lungul anilor Draga Olteanu Matei, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florin Piersic, Ileana Stana Ionescu, Adela Mărculescu, Coca Andronescu, Raluca Zamfirescu, Cezara Dafinescu, Ioana Bulcă ş.a., sau de varianta filmată pentru Teatrul Naţional de Televiziune în 1993 cu Olga Tudorache (Fraulein), Leopoldina Bălănuţă, Margareta Pogonat, Mitică Popescu şi Dem Rădulescu, e lesne de concluzionat că aveam de-a face cu o piesă care a fost tratată cu maxim interes de lumea teatrului românesc (şi nu numai).
Iata cum răspundea în 1953, însuşi autorul, la întrebarea „ Cum am ajuns să scriu această piesă?- Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. [...] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am, străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.”
Fireşte că cine iese astăzi dintr-o sală în care s-a jucat „Gaiţele” rămâne doar cu zâmbetul pe buze, epoca acelei burghezii (pentru că există şi astăzi o formă modernă de burghezie) a apus de mult.
În Bucureşti, spectacolul se joacă în superba sală a Teatrului Odeon, de prin 2002 şi de fiecare dată cu casa închisă. Totuşi vreau să atrag atenţia celor care nu au fost niciodată în acest teatru să evite pe cât se poate locurile de balcon şi lojele de la etaj (se vede foarte prost şi acest lucru distrage atenţia, lumea începe să vorbească şi spectacolul se pierde din atenţie). Sub bagheta lui Alexandru Dabija îşi dau concursul Dorina Lazăr ( Aneta Duduleanu) Constantin Cojocaru în travesti (Zoe), Ionel Mihăescu, tot în travesti pentru rolul Lena, nimeni alta decât Carmen Tănase, celebra Flacăra din serialul State de România (Colette Duduleanu) şi restul, toţi actori foarte buni şi cunoscuţi, pe care îi voi aminti în cele ce urmează.
Acţiunea se petrece „cam prin vara anului 1930”, în casa Anetei Duduleanu, văduva marelui moşier Tasse Duduleanu (stăpân a 9 moşii, plus alte 12 pe care le ţinea în arendă), casă în care bătrână locuia împreună cu fiica cea mică, Margareta (Elvira Deatcu/Paula Niculiţă), soţul acesteia Mircea Aldea (Marius Stănescu) şi 2 servitoare Zamfira (Antoaneta Zaharia/Dana Voicu) şi Fraulein (zisă Fraila-Virginia Roghin ), pe post de coordonator de servitoare, mai degrabă .
Într-o casă în care dominau urletele, meschinăriile, egosimul şi ironia dusă la extrem, Mircea Aldea este un intrus, intrat forţat de imprejurările căsătoriei cu Margareta Duduleanu, care se macină încet, încet până ajunge la disperare. În toată acestă monstruozitate, apare Wanda Serafim, o femeie uşoară, venită de la Paris, nepoată a marelui moşier Tasse Duduleanu şi implicit verişoară a Margaretei. Aceasta îl seduce pe Mircea, care se aruncă fără tăgadă în braţele ei, într-un moment total nepotrivit (când soţia sa era însărcinată). Răceala care intervine între cei doi soţi nu îi dă nicio clipă impresia Margaretei că ar putea fi vorba de o altă femeie, ba chiar îl îndeamnă pe Mircea să meargă însoţit de Wanda la o recepţie dată în cinstea unei cununii, fiind convinsă că adevăratul motiv al îndepărtării bărbatului ei era copilul, pe care acesta îl aştepta cu nerăbdare şi asupra căruia îşi îndrepta acum toată energia afectivă. De aici va proveni şi tragedia: Margareta Aldea suferea de o boală de inimă, iar cei doi fraţi Georges(Petre Nicolae) şi Ianache(Pavel Bartoş), încearcă să o convingă să „lepede” copilul, căci „uşurarea” la termen îi putea fi fatală. Femeia refuză categoric acest lucru, argumentul ei fiind dorinţa nemăsurată a lui Mircea de a avea un copil, moment în care Aneta Duduleanu vine în cameră cu un mănunchi de scrisori de dragoste ale ginerelui ei către Wanda. Urmează alte momente de tragi-comedie, citirea scrisorilor. Pe fondul amuzamentului celor doi fraţi şi al bătrânei, Margareta se sinucide cu o supradoză de laudanum. Piesa se incheie cu o „glumă” de parastas, la care până la un moment dat participanţii erau „aşa de bine dispuşi”, după cum, inconştient, mărturiseşte Zoe.
Ineditul spectacolului de la Odeon vine din distribuirea în rolurile Zoei respectiv Lenei a 2 bărbaţi. Constantin Cojocaru (Zoe) este absolut savuros, făcând, probabil unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale (una considerabilă). Nici Ionel Mihăescu nu face rabat când vine vorba de risipit energie pe acest rol. Rolul principal, al Anetei Duduleanu, îi revine Dorinei Lazăr, un rol extrem de ofertant pentru o actriţă de vârsta a 3-a, cu replici spumoase, acide, prin care se autocaracterizează un arhetip din rândul burgheziei acelor vremuri. Întotdeauna mi s-a părut un personaj pe care o actriţă greu îl poate trage către ea, fiind mai degrabă invers. Cu toate acestea, am văzut actriţe precum Silvia Dumitrescu-Timică, Tamara Buciuceanu sau Draga Olteanu Matei, care au împrumutat mult din personalitatea lor personajului. Acelaşi lucru îl face şi Dorina Lazăr, astfel încât vedem o Aneta Duduleanu desăvârşită. Pavel Bartoş este unul dintre actorii tineri preferaţi de mine aşa că nu pot avea decât cuvinte de laudă pentru el. Lăsând la o parte subiectivismul, Pavel este foarte haios, mai ales în relaţia cu soţia sa Colette. Colette, numeni alta decât Carmen Tănase care face, de asemenea, un rol mare. Carmen Tănase, deja o mare actriţă (mă bucur că este arhicunoscută de public, chiar şi prin interemediul unor telenovele) şi care va fi probabil una dintre cele mai mari actriţe ale României. De fapt, în acest spectacol şi nu numai, aplauzele de la final spun multe despre jocul actorilor, încă o dovadă că publicul nu poate fi minţit (eventual păcălit, dar asta se întâmplă cu bună ştiinţă).
Cam atât despre aceast spectacol de comedie căruia îi acord nota 8.5.

Un comentariu:

Unknown spunea...

Atentie, nimic nu este mai jignitor pentru un actor decat sa-i fie pocit numele, mai ales intr-o cronica, asadar, va rog sa rectificati, dupa cum urmeaza: Virginia Roghin se numeste in realitate Virginia Rogin, iar Ionel Mihaescu raspunde la numele de Ionel Mihailescu. Multumesc

Trimiteți un comentariu