Păpuşarul de Gilles Segal 8.5/10

La Teatrul Evreiesc de Stat a avut loc în sfârşitul stagiunii trecute (2009-2010) premiera spectacolului „Păpuşarul” de Gilles Segal, în regia lui Alexander Husvater şi cu o distribuţie excelentă. Cu acest spectacol redeschid şi eu „stagiunea” materialelor pe „Teatrul nostru”.

„Păpuşarul” este un spectacol reacţie la spoiala de cultură făcută de multe spectacole comerciale jucate prin diverse locuri obscure (unele chiar prin teatre cu pretenţii), care nu merită titulatura de spectacol de teatru. Tema piesei este una profundă şi complexă, de aceea un spectator care nu ştie ce a însemnat Holocaustul nu va putea înţelege pe deplin mesajul transmis. Cu o regie cu multe inovaţii şi un joc actoricesc excelent, „Păpuşarul” poate fi numit, fără intenţie de flatare, un spectacol de reală calitate.

Gilles Segal, autor, actor şi regizor contemporan, scrie o piesă-document, care redă un crâmpei din dimensiunea grotescă a Holocaustului. Drama trăită de un păpuşar polonez este însă suficientă pentru a înţelege înfiorătoarele întâmplări ale dictaturii lui Hitler.

Primul artificiu regizoral este urcarea spectatorilor pe scenă, aproape de actori, devenind astfel publicul imaginat de Samuel Finkelbaum (Constantin Florescu). Referitor la decor, nu am înţeles rolul multiplelor becuri atârnate, dar mi-au plăcut apariţiile păpuşilor mânuite de actori prin şifonier sau şemineu.
Povestea se întâmplă în anul 1950, la 5 ani de la terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, la etajul 4 al unui imobil din Berlin. Păpuşarul Samuel Finkelbaum este un evreu evadat din lagărul de concentrare Birkenau (Auschwitz II), din Polonia, unde se presupune că peste 1 milion de evrei şi-au pierdut viaţa (cifra exactă nu este cunoscută). Autoizolându-se în această cameră, refuză categoric să accepte că războiul luase sfârşit. Încercările disperate ale proprietăresei (Natalie Ester) de a-l convinge că nu mai este niciun pericol afară, eşuează de fiecare dată. Nici Popov, Spencer, Weissfeld sau doctorul (toţi 4 interpretaţi de Nicolae Călugăriţa) nu reuşesc să îl facă să deschidă uşa.

Păpuşarul trăieşte într-un etern trecut, prin intermediul marionetelor sale, ale căror mânuitori muriseră de mult, dar apar în scenă ca o,să-i spunem, eventuală întruchipare a imaginaţiei sale. Trăieşte într-o încercare disperată de a înebuni pentru a-şi uita şi a-şi nega trecutul.

Finalul deschide uşa coliviei sale prin apariţia unui vechi prieten, camarad de suferinţă în lagărul Birkenau, Schwarzkopf (Rudy Rosenfeld). Este singurul în care, după atâţia ani, are încredere că poate să îl primească înăuntru fără să fie pus în pericol. Din discuţiile purtate cu acesta aflăm şi de ce îşi dorea atât de mult să regizeze un spectacol în care să ilustreze nunta cu Rachela: pentru că aceasta fusese omorâtă în lagăr (însărcinată fiind) şi el se afla printre cei care trebuiau să incendieze groapa cu cadavre, printre care se afla şi cel al soţiei sale.
În mare parte, piesa cuprinde încercările lui Finkelbaum de a îşi imagina regia unui ultim spectacol al său. Din trupa sa fac parte păpuşi cu diverse simbolistici: tatăl său (Darius Daradici), mama sa (Anka Levana), rabinul (Viorel Manole sau Marian Simion), nebunul/doctorul (Marius Călugăriţa) şi violonista (Iolanda Covaci).

Am apreciat foarte tare jocul actorilor. Constantin Florescu este desăvârşit, excepţional, într-un rol care, personal, mi se pare extrem de dificil. Alternează cu maiestrie momentele în care işi expune imaginaţia şi capătă oarecare dimensiuni paranormale, cu cele în care se umanizează şi intră în contact cu personajele care îi bat la uşă.

Mi-au plăcut foatre mult şi Nicolae Călugăriţa, care, deşi are intervenţii scurte, interpretează 4 personaje diferite cu mare succes. N-aş vrea să nu-i menţionez pe Natalie Ester şi Rudy Rosenfeld care, deopotrivă, mi s-au părut minunaţi.
Finalul nu aduce actorii în faţa publicului pentru aplauze, ceea ce este o altă inovaţie pentru care Hausvater optează. Nu vă speriaţi însă, veţi avea prilejul să îi şi aplaudaţi...


8.5 Puncte din 10

S-a sfârşit cum a-nceput de Sean O'Casey 9/10

Dacă cineva mă întreabă a câta piesă regizată de Mălăele este acesta, n-am să ştiu să răspund. În fond nu are nicio importanţă, atâta timp cât rezultatele regiilor sale sunt sclipitoare. Unii ar fi tentaţi să spună că succesul a ceea ce pune în scenă se bazează în genere pe faptul că joacă în ele, dar nu este chiar aşa. Dovadă „Revizorul” (în varianta cu Ştefan Bănică) şi în acelaşi timp piesa de faţă. Cel mai de succes spectacol rămâne însă în opinia mea „ Cafeneaua”, unul dintre cele mai longevive spectacole din Bucureşti, un spectacol pe niciun iubitor de teatru nu ar trebui să îl rateze. Nici „Lecţia” lui Eugen Ionescu, piesă regizată şi re-regizată nu este mai puţin semnificativă. Cei drept, ambele îl au ca protagonist şi din postura de actor, aşa că afirmaţia anterioară este parţial acoperită.

Dar să revenim la oile noastre şi să aducem în discuţie piesa „S-a sfârşit cum a început” a irlandezului Sean O'Casey, cu premiera la Sala Mare a Teatrului Naţional, din păcate la sfârşit de stagiune. Nu reuşesc să mă împac cu ideea acesta a premierelor la sfârşit de stagiune, cu toate că ştiu care este raţiunea (nu are rost să o dezvolt însă aici). Aşadar, Sala Mare, aproape plină de lume entuziastă, venită într-o seară călduroasă de iunie să vadă o nouă născocire regizorală de-a lui Mălăele. Aşa arăta seara premierei. În sală, decorul fără cortină (evident-probabil o să asistăm în curând la desfinţarea acestui element) şi un actor pe scenă. De fapt o actriţă: Victoria Dicu. În mod inconştient, prima intenţie pe care o ai văzând un actor pe scenă este să te întrebi dacă nu cumva spectacolul a început. Îţi dai seama în scurt timp că spectacolul nu a început şi că este vorba doar de un artificiu regizoral. Aşadar Lizzie îşi face deja de lucru în casa amenajată pe scenă încă de când spectatorii intră în sală. Şi nu ezită să atragă atenţia scuturând o bucată de pânză udă peste spectatorii din partea stângă a primului rând (ATENŢIE!).
Subiectul piesei este unul extrem de uşor: cei doi soţi, Darry (Mihai Constantin) şi Lizzie (Victoria Dicu) fac schimb de îndatoriri „casnice” într-o zi. Asfel, femeia merge pe o ploaie torenţială să cosească, în timp ce bărbatul rămâne acasă să se ocupe de gospodărie . Conflictul dintre cei doi care determină această inversare de roluri are loc tocmai din cauza faptului că Darry considera munca soţiei sale un fleac. Rămas acasă, se apucă de lucru, nu înainte de a îşi face curaj cu câteva guri bune de alcool. Până la sosirea amicului său Barry (Daniel Badale), lucrurile decurg aparent normal, omul chiar părând că va duce lucrurile la bun sfârşit şi îi va demonstra femeii că a avut dreptate. „Calamităţile” încep din momentul în care Barry se decide să îl ajute pe prietenul său şi într-o primă fază dărâmă un dulap plin cu vase. Urmează şi alte nenorociri, cei doi ajung chiar să fie târâţi de vacă pe horn (cea mai tare fază din spectacol), se umplu de sânge şi sfârşesc prin a arunca casa în aer. Un alt moment genial este cel în care cei doi cântă şi exersează o aşa zisă coregrafie, pentru un spectacol de a doua zi. Finalul este puţin hilar, oarecum simplist şi pe undeva aducând aminte de teatrul absurdului. Cei doi ies din beciul din care a pornit explozia, cu aripi de înger, iar Lizzie apare cu o coasă în mână simbolizând, evident, moartea.

Mihai Constantin are în rolul ăsta multe puncte comune cu cel din Oblomov. Pentru cei care au văzut şi spectacolul de la Bulandra, va fi uşor să le identifice. Diferenţa este că aici joacă într-o comedie şi personajul nu este atât de complex, punându-se accent pe partea ludică şi mai puţin pe trăirism. Cuplul pe care îl face cu Daniel Badale este extrem de reuşit, în opinia mea, în primul rând pentru că cei doi sunt tipologii foarte diferite. De fapt, succesul spectacolului din această diferenţă şi completare vine, pentru că cei doi sunt prezenţi pe scenă aproape 80 la sută din timp şi atunci relaţia dintre ei devine un factor decisiv. Pe Daniel Badale vă invit să îl urmăriţi şi în alte spectacole (eu am făcut-o), este de un real talent şi are câteva roluri de comedie mai mult decât reuşite.

Mergeţi să vedeţi „S-a sfârşit cum a-nceput”, face toţi banii şi cred că va fi unul dintre spectacolele cele mai bine vândute ale Naţionalului în următorii ani.
Nota 9/10

Livada de vişini de A.P. Cehov 7.5/10

E cazul să mai clarific din când în când faptul că ceea ce citiţi pe acest blog reprezintă nişte (să le zic) articole subiective, fără pretenţii de critică de teatru sau de adevăr absolut. Punctajele pe care le acord spectacolelor au rolul de a ajuta oamenii care merg la teatru să aleagă din mai multe variante de reprezentaţii ţinând seama de părerea unui om care a vizionat deja subiectul în discuţie.

În general piesele capodopere ale dramaturgiei mondiale sunt greu de montat. Greu de montat pentru că întotdeauna regizorii caută să aducă elementul de originalitate, care să facă deosebirea dintre montarea lor şi montarea predecesorilor lor. Nenorocirea este că nu întotdeauna acest lucru le reuşeşte. Felix Alexa este, după părerea mea, unul dintre tinerii regizori talentaţi. A debutat în Teatrul Naţional într-o perioadă de mari schimbări, la invitaţia marelui Andrei Şerban (directorul de atunci al Naţionalului), în `91, pe când nici nu apucase să termine facultatea. Mare lucru pentru un student să monteze pe prima scena a ţării, şi nu orice piesă, ci „Vrăjitoarele din Salem” a lui Arthur Miller, cu actori de primă mână: Adela Mărculescu, Olga Delia Mateescu, Vali Uritescu, Costel Constantin sau Damian Crîşmaru. Coincidenţă sau nu, tot în 1991, Andrei Şerban monta „Livada de vişini” (cu o mulţime de nume mari), în Sala Mare a TNB. Astăzi, Felix Alexa montează aceeşi piesă, dar în Sala Amfiteatru,( sală despre care se zvoneşte că va dispărea o dată cu renovarea clădirii), cu o mulţime de actori consacraţi.

Am avut privilegiul să mai trag cu ochiul din când în când la repetiţiile acestui spectacol şi trebuie să vă spun că s-a muncit foarte repede (cred că asta e exprimarea cea mai corectă). Pe de o parte este un merit, pe de altă parte însă, nu. Aşa cum mărturisea într-un interviu chiar Felix Alexa, e o greşeală să montezi „Livada de vişini” ca pe o dramă burgheză. A fost chiar o dispută între Stanislavski care o vedea ca pe o dramă, şi Cehov, care o vedea montată pe post de comedie. Ce se joacă astăzi la Naţional nu este nici una nici alta. De comedie nici nu poate fi vorba, iar aspectul dramatic pot spune că se resimte cât de cât pe final, dar destul de puţin.

Ce aduce nou? Decorul, care este primul lucru vizibil. Rafturi pe care stau aşezate borcane pline cu compot de vişine. Personal nu am înţeles menirea acestui decor şi cred că nu face altceva decât să le provoace pofte gurmanzilor. Nu m-a impresionat. Partea bună este adaptarea la tendinţele actuale şi anume scurtarea duratei spectacolului. „Livada de vişini” durează cam 2 ore jumate (fără pauză), fără să se fi tăiat substanţial din text.

M-a dezamăgit în acest spectacol Marius Manole. Nu ştiu cât este vina lui şi cât este vina regizorului, dar,cel puţin momentan, nu este personajul Lopahin. Mă feresc să spun despre un actor că joacă prost (mai ales despre cei pe care îi apreciez, cum este şi cazul lui Manole), preferând sintagma „este din altă piesă”. Nici Maia Morgenstern nu face rolul vieţii, am văzut-o alternând momentele de sinceritate cu multe momente moarte. Mi-au plăcut Şerban Ionescu, Conrad Mihai Mericoffer (studentul) şi Ioana Anastasia Anton (Ania). Ana Ciontea (în rolul guvernantei) este din nou la superlativ. O mare actriţă care face atâtea şi atâtea roluri diferite şi de fiecare dată foarte, foarte bune. Maestrul Mircea Albulescu ridică spectacolul cu 2 sau 3 clase. E dovada vie a faptului că actorii mari fac din rolurile (aparent) mici, roluri mari. Merită să mergeţi la „Livada de vişini” chiar şi numai cu scopul de a-l vedea pe Mircea Albulescu, pentru că merită.

Per total, spectacolul de la Naţional nu este pe măsura teatrului în care se joacă şi nici pe măsura numelor mari de pe afiş. Este sub cele 3 spectacole ale Naţionalului („Egoistul”, „Tartuffe” şi „Sinucigaşul”), cele mai bine vândute „produse” ale acestui teatru, în categoria cărora a fost conceptut să se autoincludă. Nu este nici pe măsura piesei în sine, care cere mai mult. Iată că toată această cerbicie de a aduce ceva nou în faţă, nu dă întotdeauna roade.

Nota 7.5/10


P.S. Am să revizionez spectacolul stagiunea viitoare şi, dacă va fi cazul, voi modifica punctajul.

Oblomov după Ivan Goncearov 9.5/10

În contextul unei societăţi în care kitch-ul şi prostul-gust sunt ridicate la nivel de artă şi degradarea tot mai acută paşte teatrul românesc, există câteva spectacole care ţin steagul sus. Oblomov este unul dintre ele. Pentru realizarea sa şi-au dat concursul profesionişti unul şi unul. Dacă ne uităm la dramatizare, care a fost făcută de Mihaela Tonitza Iordache (soţia marelui Ştefan Iordache), la regie, semnată de nimeni altul decât Alexandru Tocilescu şi la numele de pe afiş ale actorilor, înţelegem de ce este un spectacol care rezistă pe scena Teatrului Bulandra din anul 2003.

Făceam referire mai sus la dramatizare şi nu am adus la întâmplare în discuţie acest subiect. Spectacolul reprezintă o adaptare după romanul cu acelaşi nume al scriitorului rus Ivan Goncearov, roman publicat în anul 1859. A luat naştere oarecum neobişnuit, evoluând din povestirea „Visul lui Oblomov. Un episod dintr-un roman neterminat”, povestire care a devenit ulterior capitolul 9 al romanului. Nu este deloc uşor să extragi din sutele de pagini ale unui roman replicile cheie şi să le încadrezi în situaţii cheie care să dea sens şi să construiască o piesă de teatru care să transmită intact mesajul unei scrieri de amploare. Să realizezi un decor modernist, cu fel de fel de improvizaţii şi pete de culoare cum este la modă astăzi prin teatrele româneşti, cu adaptarea asta obsesiva la cotidian, pentru a da senzaţia imbecilă de abstract, este un lucru facil pe lângă ceea ce s-a realizat la Oblomov: un decor autentic şi o serie de costume veritabile care te indroduc realmente în atmosfera vremurilor din care provine acţiunea. Meritul aparţine regizorului, Alexandru Tocilescu şi mai ales scenografului Dragoş Buhagiar (care a primit şi premiul Uniter pentru contribuţia de la Oblomov).

Unii spun ca tema acestui spectacol e lenea. Lenea zugrăvită într-un mod comic, o lene obsesivă, aproape ancestrală a personajului principal, Ilia Ilici Oblomov (Mihai Constantin). Eu aş merge însă ceva mai departe şi aş spune că tema este puterea dragostei, dar şi efemeritatea acesteia. Cred mai degrabă că lenea a fost folosită mai mult ca pretext pentru ilustrarea modificărilor pe care le suferă omul îndrăgostit.

La intrarea în sală spectatorii vor găsi decorul „neastupat” de cortină ( sala Toma Caragiu nici nu are cortină) şi două dintre personajele principale Ilia Ilici Oblomov şi Zahar Trofimâci ( Constantin Dinulescu) prezente deja pe scenă. Aproape o oră din spectacol Ilia Ilici nu face altceva decât să stea întins în pat, de unde îi dă ordine servitorului său, Zahar. Refuză cu abnegaţie diversele invitaţii ale amicililor care îi vizitează casa, spre disperarea acestora. Până şi servitorul său pare molipsit de acestă boală. Singurul care se dovedeşte a fi convingător este Stolz Andrei Ivanâci (Mihai Verbiţchi), cel care îl convinge să iasă din casă pentru a o cunoaşte pe Olga Sergheevna Ilinskaia (Ana Maria Moldovan). Acesta se îndrăgosteşte de fată, sentimentul e reciproc şi îşi schimbă radical stilul de viaţă, devenind dintr-un om care îşi petrecea zile în şir în pat, unul aproape hiperactiv. Povestea celor doi nu durează mult, o dată cu mutarea sa din vechea locuinţă, Ilia Ilici se îndrăgosteşte de noua proprietară, Agafia Matveevna Psenitâna (Virginia Mirea), renunţând la Olga Sergheevna, care pleacă în Elveţia. Finalul spectacolului îl găseşte în postura de tată al copilului Agafiei Matveevna, dar din păcate şi foarte bolnav. Moratea sa aduce finalul spectacolului, nu înainte ca Zahar Trofimâci să aibă un monolog cutremurător.

În opinia mea, spectacolul „Oblomov” se sprijină pe 3, maxim 4 personaje. Acest lucru nu se întâmplă neapărat din cauza actorilor cât şi din cauza textului. Mihai Constantin dovedeşte şi astăzi, la 6 ani de când a primit premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, că l-a meritat cu prisosinţă. Construieşte un personaj complex, cu multiple trăiri şi frământări interioare, ducând la bun sfârşit cu brio un rol de mare compoziţie. Constantin Dinulescu, la cei 77 de ani ai săi, pot spune că m-a impresionat cel mai mult în acest rol. Nu am văzut şi varianta cu Sebastian Papaiani (căci aşa s-a jucat iniţial), dar spun cu mâna pe inimă că maestrul Dinulescu este magistral în acest spectacol. Virginia Mirea este o altă mare actriţă despre care se ştie din păcate mult prea puţin. Am văzut-o în câteva spectacole şi, la fel ca şi aici, este la mare înălţime. Nici aşa zisa sosie a lui Florin Piersic, Mihai Verbiţchi nu iese din tiparul spectacolului, reuşind un rol foarte bun. M-am bucurat să-l revăd şi pe maestrul Besoiu (fost director al Teatrului Bulandra), din păcate un rol destul mic pentru un actor aşa de mare. M-a întristat faptul că parcă am resimţit şi pe scenă vârsta înaintată a maestrului. Mi-a părut rău şi pentru că nu a ieşit la aplauze, nu am reuşit să înţeleg de ce.

Aşadar vă învit să mergeţi cu toată încrederea la „Oblomov”, nu vă speriaţi de cele 4 ore cât durează spectacolul pentru că merită, este cu adevărat ceva de calitate, care din păcate se joacă foarte rar. Aşa că, dacă aveţi ocazia, profitaţi...

Nota 9.5/10

Oscar şi tanti Roz după Eric Emmanuel Schmidt 10/10

O adaptare după romanul cu acelaşi nume al lui Eric Emanuel Schmidt. O poveste tulburătoare, cu un substrat cu totul şi cu totul profund. Doi mari actori, Oana Pellea şi Marius Manole. Două ore de spectacol care pot face pe mulţi să işi schimbe ideile despre viaţă şi mai ales despre moarte.
O coordonată foarte importantă a fenomenului numit „teatru” este transmiterea, sau ceea ce transmit actorii. În cazul piesei de faţă situaţiile în care personajele se găsesc îi ajută foarte mult. La asta se mai adaugă şi un joc care tinde către perfecţiune, probabil asta fiind explicaţia pentru calitatea spectacolului.
Piesa este contemporană, decorul la fel, iar personajele în număr de 4. Acţiunea se desfăşoară într-un spital, spital în care personajul principal Oscar (Marius Manole), un băiat în vârstă de 11 ani este tratat împotriva unei boli necruţătoare: leucemie. Tanti Roz (Oana Pellea) este asistenta care are grijă de el şi care involuntar ajunge să se ataşaze şi să îl îndrăgească mai mult decât ar fi fost firesc, depăşind barierele obişnuite ale unei relaţii pacient-cadru medical. Antoaneta Cojocaru este vecina de salon a lui Oscar, Peggy Blu. În ciuda nedreptăţilor sorţii, cei doi trăiesc o poveste de dragoste pe cât de scurtă pe atât de emoţionantă, sub ochii geloşi ai lui Bacon (Cristina Cassian), care la rândul său era îndrăgostit de Peggy.
Evoluţia relaţiei pe care Oscar o are cu Dumnezeu este una zguduitoare, pentru că dacă la început îi mărturiseşte lui tanti Roz că nu ştie prea multe despre El şi că datorită educaţiei pe care o primise acasa, nici nu prea crede în El, spre final ajunge să îi „vorbească” tot mai des, „rugându-l” să se facă bine. Din păcate acest copil nevinovat se stinge treptat sub ochii neputincioşi ai asistentei, care nu poate face nimic mai mult decât să îi dea încredere şi să-l încurajeze în continuu. Ceilalţi doi copii, nu suferă de boli incurabile, dar asistăm şi în cazul lor la momente dramatice atunci când, de exemplu, lui Bacon îi sunt tratate rănile provocate de arsuri pe mare parte din corp, sau când Peggy Blu merge pe masa de operaţie.
Punctul culminant este, probabil, momentul în care Oscar află că mai are doar 12 zile de trăit. Sfătuit de tanti Roz, hotărăşte să le trăiască ca şi cum fiecare zi ar dura 10 ani. Învaţă ce înseamnă dragostea, credinţa şi mai ales învinge teama de moarte şi depăşeşte sentimentul de revoltă faţă de cei maturi din jurul său care nu aveau tăria de a-i spune direct că boala sa este incurabilă. Finalul este inevitabil, Oscar moare, dar moartea nu este surprinsă în piesă, fiind doar amintită în monologul de final al Oanei Pellea.
Piesa este pusă în scenă de tânăra regizoare Chris Simion, aflată la primul mare spectacol pe una dintre cele mai mari scene ale ţării. „Oscar şi tanti Roz” marchează totodată şi revenirea în Teatrul Bulandra a actriţei Oana Pellea, într-un rol de mare intensitate şi complexitate. Rolul Tanti Roz are aproape toate datele să se numească un rol de compoziţie şi pe mine personal mă face să imi schimb radical părerea despre Oana Pellea, aprecierile fiind la superlativ. Despre Oscar, Marius Manole mărturisea că este printre cele mai frumoase roluri din cariera lui, comparabil în opinia mea cu „Şarik” din „ Inimă de câine”, din punct de vedere al dificultăţii şi complexităţii. Nu am avut nicio secundă senzaţia că în faţa mea, pe scenă, se află un om de 31 de ani ci nici mai mult nici mai puţin decât baieţelul de unsprezece ani, Oscar. Un adevărat succes pentru Marius Manole.
Vă recomand cu toată căldura piesa „Oscar şi tanti Roz”, în Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, un spectacol de 2 ore care poate schimba multora dintre noi perspectiva şi percepţia despre viaţă şi moarte.
Nota 10

Floarea de cactus de Barillet şi Gredy 8.5/10

După o îndelungată absenţă (nemotivată) , revin cu o piesă superbă, pusă în scenă de Alice Barb, la Metropolis. După cum spuneam, acest teatru (aflat printre preferatele mele) adună din ce în ce mai mulţi actori de renume. Este şi cazul piesei de faţă, care îi are ca protagonişti pe Adela Mărculescu şi pe Damian Crâşmaru, alături de veteranul Theodor Danetti.
„Fleur de cactu” a fost scrisă de cei doi dramaturgi francezi în anul 1961 şi se încadrează perfect în tipologia teatrului bulevardier, atât de mult gustat de marele public. Filmul făcut după această piesă şi care i-a avut ca protagonişti pe Walter Matthau şi Ingrid Bergman, figurează chiar pe lista câştigatorilor premiilor Oscar (pt. rol secundar). Ideea lui Alice Barb de a readuce în prim plan această piesă este, în opinia mea, mai mult decât inspirată. Reţeta succesului devine completă atunci când citeşti distribuţia. De fapt, punerea în scenă a fost special gândită pentru ca rolul principal să fie jucat de Adela Mărculescu. Şi cine îi putea fi mai bun partener decât Damian Crâşmaru, alături de care joacă astăzi „Dulcea pasăre a tinereţii” la Naţional şi alături de care a fost în piese precum „ Viaţă de actor” sau „Vecina de alături”. Iată-i deci pe cei doi mari şi subliniez MARI actori din nou împreună, într-o comedie romantică, spumoasă şi nu în ultimul rând cu happy-end.
Situaţia este simplă la început: Julien (Damian Crâşmaru) este un medic dentist trecut în vârsta a 3-a, care trăieşte o poveste de amor cu mult mai tânăra Antonia (Cristiana Răduţă-Bobic – aţi banuit bine, cântăreţa), poveste aparent simplă şi deloc neobişnuită: el- omul cu bani, experimentat, sătul de aşa zisa monotonie conjugală, ea- tânăra dornică de o relaţie mai specială, alături de un om care să o facă să se simtă cu adevărat importantă. Şi pentru ca acestă relaţie să nu se complice, Julien (bărbat inteligent) îi spune fetei că este însurat şi mai mult decât atât că are şi 3 copii. Atunci când acesta îi trimite o telegramă prin care o anunţă că nu mai pot cina împreună, Antonia decide că este momentul să se sinucidă. Fireşte că nu reuşeşte, din „ghearele” morţii salvând-o tânărul Igor (Ionuţ Adăscăliţei). Între cei doi se leagă ceva mai mult decât o simplă prietenie, dar lucrurile se complică atunci când Julien, mişcat de gestul ei necugetat,se hotărăşte să o ia de soţie. Fata nu acceptă propunerea până nu îi va cunoaşte personal soţia. Neavând o soţie, se vede nevoit să o roage pe Stephanie (Adela Mărculescu), asistenta devodată care îl iubea în secret, să joace rolul nevestei. În urma discuţiei, Antonia deduce că „nevasta” încă îl mai iubeşte, silindu-l astfel să aducă în discuţie un presupus amant al Stephaniei. Pentru ca încurcătura să fie completă, fata solicită să îl cunoască şi pe amant. Zis şi făcut, în rolul „amantului” intră Norbert (Rudy Rosenfeld), dar nu reuşeşte să o convingă pe Antonia că merită să fie alături de Stephanie. De aceea, fata îl roagă pe Julien să o scape pe „soţia” sa din braţele bădăranului Norbert.
Lucrurile devin tot mai complicate pe măsură ce doctorul începe să o îndrăgească pe asistenta sa. Apariţia în peisaj a lui Igor, pe care îl găseşte tot mai des în apartamentul fetei, precum şi capriciile copilăreşti ale acesteia îl fac pe Julien să renunţe la ideea căsătoriei cu Antonia. Cei doi sfârşesc prin a se despărţi, dar povestea are happy-end pentru că doctorul şi asistenta sa rămân împreună. De altfel, finalul spectacolului este marcat de sărutul celor doi protagonişti, Adela Mărculescu şi Damian Crâşmaru.
„Floarea de cactus” nu este o piesă de mare profunzime sau vreo capodoberă a dramaturgiei mondiale, cu toate astea atât filmul cât şi marea majoritate a punerilor în scenă au avut parte de aprecieri pozitive din partea criticilor. În ceea ce priveşte varianta de la Metropolis, nu am cum să nu fiu subiectiv, având în vedere că maestrul Damian Crâşmaru este actorul meu preferat, iar doamna Adela Mărculescu, de asemenea una dintre actriţele pe care le apreciez enorm. Dincolo de subiectivitatea mea, cei doi actori fac roluri mari, pe măsura experienţei şi talentului lor. Damian este bărbatul cu experienţă de viaţă, galant şi seducător , un adevărat june prim, în ciuda vârstei personajului (în jur de 60 de ani) şi mai mult decât atât, în ciuda vârstei reale (marele actor va împlini anul acesta 79 de ani!!).
Stephanie este o femeie despre care nu avem indicii referitoare la vârstă, care îl admiră în secret pe doctorul a cărui asistentă este. În ciuda faptului că este singură, refuză toate avansurile pacienţilor şi suferă atunci când Julien îi propune să fie soţia lui doar pentru câteva minute pentru a-i satisface mofturile tinerei sale iubite. Mărturisesc că îmi place foarte mult interpretarea Adelei Mărculescu şi că rolul i se potriveşte ca o mănuşă (deci nota 10 pentru alegerea făcută de Alice Barb).
Un alt actor de clasă este Theodor Danetti, maestrul păstrânduşi stilul şi umorul unice în ciuda celor 83 de ani pe care îi are. Îl interpretează pe domnul Cochet, o persoană influentă, care nu ezită să o curteze pe Stephanie de fiecare dată când vizitează cabinetul medical. În ciuda refuzurilor sistematice, acesta nu renunţă şi în cele din urmă îşi atinge scopul.
Dacă pe Johnny Adăscăliţei l-am mai văzut şi ştiam că este unul dintre tinerii actori de mare talent, pot spune fără să ma hazardez în remarci gratuite că interpreta Antoniei, Cristiana Răduţă este supriza plăcută. Nu am mai văzut-o jucând, nu ştiu dacă poate juca mai multe tipologii de personaje, dar ceea ce face în „Floarea de cactus” imi place şi nu pot avea decât cuvinte de laudă. Pe Maurice, personajul care apare cel mai târziu în piesă, vă las să îl descoperiţi singuri la faţa locului...
În ceea ce priveşte decorul, trebuie să remarc din nou profesionalitatea lui Alice Barb, pentru că nu este deloc uşor să pui în scenă o piesă a cărei acţiune se desfăşoară pe multe planuri, fără să ai posibilitatea de a-l schimba atunci când este nevoie. Aşadar decorul este acelaşi pe tot parcursul spectacolului, sugerându-se doar locul unde personajele se află. Nu se creează confuzii (cel puţin nu în cazul spectatorilor care sunt atenţi), asta şi datorită profesionalismului actorilor.
Aşadar, dacă vreţi să vedeţi o comedie romantică, de bună calitate şi cu actori de un mare profesionalism, mergeţi cu incredere la „ Floarea de cactus”.
Punctajul 8,5/10

Podu` după Paul Ioachim 9.5/10

Este un spectacol regizat de Horaţiu Mălăele (unul dintre spectacolele de mare succes în regia sa), pe care dacă îl prinzi în zi de graţie ai şanse mari să faci crampe de la atâta râs. De ce am ţinut să specific chestiunea legată de ziua de graţie, pentru că am văzut spectacolul de două ori (din păcate doar de două ori şi iată, imi dau cu părerea despre el): prima dată a fost abosult genial, senzaţional, nepământean dacă vreţi, a doua oară ceva mai slab. Totuşi vreau să cred că partea mai proastă a fost doar un accident, iar clipurile de pe youtube confirmă acest lucru.
Spectacolul este adaptat după textul lui Paul Ioachim, „Podul Spânzuraţilor”, se joacă într-un decor absolut banal (câteva pânze albe), sugerând ideea de desfăşurare pe un presupus pod. Cele trei personaje- metrologul (George Ivaşcu),tânăra actriţă (Meda Victor) şi domnul Vasilescu (Horaţiu Mălăele) se întâlesc întâmplător pe acest pod, cu intenţia unanimă de a se sinucide (ce coincidenţă). Intrarea în scenă este în ordinea de mai sus, fiecare venind cu o valiză cu care se „instalează” la locul cu pricina (absolut comic). Domnul Vasilescu vine ultimul, într-o grabă evidentă, cu o valiză uriaşă pe care nu ezită să o trântească (astfel încât şi trecătorii din faţă teatrului să audă) repetând gâfâit şi aproape bâlbâit întrebarea: „ N-aţi văzut un tren p’aici?” (absolut genial). Personajele încep să interacţioneze gradat, urmând în cele din urmă să îşi expună fiecare motivul pentru care doresc să se sinucidă: metrologul – deziluzia în dragoste, tânăra fată- eşecul în actorie, iar domnul Vasilescu...Ei bine, la domnul Vasilescu eşecurile sunt pe mai multe planuri. De fiecare dată când a încercat să întreprindă un act creator, i s-a „râs în nas” sau i s-a spus că „n-are talent”(incredibil felul în care explică aceste lucruri, admiratorii înfocaţi ai lui Mălăele şi-l imaginează deja, probabil) .
Finalul nu este nici pe departe tragic. Cei trei protagonişti „ratează” moartea. Nu înainte de a se înghesui în faţa trenului pentru a fi siguri că acesta îi va lovi din plin. Stupoare însă, niciunul nu învinge teama şi astfel rămân în viaţă. Deşi la prima vedere pare un subiect complicat, nu este nici pe departe aşa. Ideea centrală este (deşi pare oarecum paradoxal) aceea a supravieţuirii prin sinucidere şi desprinde la final, din scurtul monolog al lui Mălăele.
Regia spectacolului dă o mare libertate de interpretare personajelor , senzaţia mea este că se simt bine jucând aceste roluri. George Ivaşcu este cel pe care îl ştim cu toţii, cu umorul lui caracteristic, perfect pentru tipologia pe care o intrepretează (omul care suferă din dragoste). Despre Meda Victor nu pot să spun decât mi se pare exact personajul pe care îl joacă. Nu am văzut variantele cu Aylin Cadîr sau Crina Semciuc, actriţe care, în puţinele piese pe care le-am văzut, par complet antitetice, d.p.d.v al personalităţii. Horaţiu Mălăele a avut grijă să îşi aleagă o piesă în care să facă aproape tot ce vrea. Şi exact asta face. Scoate din el tot ce înseamnă comedie. Şi rezultatele sunt pe măsură.
Subtitlul de pe afiş „comedie de 5 stele” este pe deplin justificat, aşa că mergeţi cu încredere să vedeţi „Podu’ ”, face toţi banii.
P.S. Partea cu aplauzele de final este puţin inedită, cei mai „norocoşi” dintre voi (cum a fost şi cazul meu) s-ar putea să vă alegeţi cu o bucată de pâine sau o pereche de mănuşi...
P.S. 2 Spectacolul se joacă atât la Teatrul Metropolis cât şi la Palatul Naţional al Copiiilor
Nota: 9.5/10