Gaitele de Alexandru Kiritescu 8.5/10

Gaiţele. Sau cea una din cele mai valoroase comedii de moravuri din dramaturgia românească. Alexandru Kiriţescu este sinonim în conştiinţa publicului românesc cu comedia Gaiţele, confundându-se cu ea până la ignorarea aproape totală a ceea ce a scris în rest. Cu toate astea, vreau să specific faptul că această piesă face parte din aşa zisa trilogie burgeză a lui Kiriţescu: comedia „Marcel şi Marcel” sau „Anişoara şi ispita „(1923) apoi „Florentina” (1925) şi „Cuibul de viespi”, cum s-a intitulat în 1930 comedia „Gaiţele”, jucata prima dată La Craiova (care se presupune că este şi locul desfăşurării acţiunii), de trupa „Bulandra”.
Un specatcol care s-a jucat in multe variante, pe mai toate scenele ţării, cu un succes enorm. Doar dacă amintesc de varianta de la TNB din 1977, din distribuţia căreia au facut parte de-a lungul anilor Draga Olteanu Matei, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florin Piersic, Ileana Stana Ionescu, Adela Mărculescu, Coca Andronescu, Raluca Zamfirescu, Cezara Dafinescu, Ioana Bulcă ş.a., sau de varianta filmată pentru Teatrul Naţional de Televiziune în 1993 cu Olga Tudorache (Fraulein), Leopoldina Bălănuţă, Margareta Pogonat, Mitică Popescu şi Dem Rădulescu, e lesne de concluzionat că aveam de-a face cu o piesă care a fost tratată cu maxim interes de lumea teatrului românesc (şi nu numai).
Iata cum răspundea în 1953, însuşi autorul, la întrebarea „ Cum am ajuns să scriu această piesă?- Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. [...] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am, străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.”
Fireşte că cine iese astăzi dintr-o sală în care s-a jucat „Gaiţele” rămâne doar cu zâmbetul pe buze, epoca acelei burghezii (pentru că există şi astăzi o formă modernă de burghezie) a apus de mult.
În Bucureşti, spectacolul se joacă în superba sală a Teatrului Odeon, de prin 2002 şi de fiecare dată cu casa închisă. Totuşi vreau să atrag atenţia celor care nu au fost niciodată în acest teatru să evite pe cât se poate locurile de balcon şi lojele de la etaj (se vede foarte prost şi acest lucru distrage atenţia, lumea începe să vorbească şi spectacolul se pierde din atenţie). Sub bagheta lui Alexandru Dabija îşi dau concursul Dorina Lazăr ( Aneta Duduleanu) Constantin Cojocaru în travesti (Zoe), Ionel Mihăescu, tot în travesti pentru rolul Lena, nimeni alta decât Carmen Tănase, celebra Flacăra din serialul State de România (Colette Duduleanu) şi restul, toţi actori foarte buni şi cunoscuţi, pe care îi voi aminti în cele ce urmează.
Acţiunea se petrece „cam prin vara anului 1930”, în casa Anetei Duduleanu, văduva marelui moşier Tasse Duduleanu (stăpân a 9 moşii, plus alte 12 pe care le ţinea în arendă), casă în care bătrână locuia împreună cu fiica cea mică, Margareta (Elvira Deatcu/Paula Niculiţă), soţul acesteia Mircea Aldea (Marius Stănescu) şi 2 servitoare Zamfira (Antoaneta Zaharia/Dana Voicu) şi Fraulein (zisă Fraila-Virginia Roghin ), pe post de coordonator de servitoare, mai degrabă .
Într-o casă în care dominau urletele, meschinăriile, egosimul şi ironia dusă la extrem, Mircea Aldea este un intrus, intrat forţat de imprejurările căsătoriei cu Margareta Duduleanu, care se macină încet, încet până ajunge la disperare. În toată acestă monstruozitate, apare Wanda Serafim, o femeie uşoară, venită de la Paris, nepoată a marelui moşier Tasse Duduleanu şi implicit verişoară a Margaretei. Aceasta îl seduce pe Mircea, care se aruncă fără tăgadă în braţele ei, într-un moment total nepotrivit (când soţia sa era însărcinată). Răceala care intervine între cei doi soţi nu îi dă nicio clipă impresia Margaretei că ar putea fi vorba de o altă femeie, ba chiar îl îndeamnă pe Mircea să meargă însoţit de Wanda la o recepţie dată în cinstea unei cununii, fiind convinsă că adevăratul motiv al îndepărtării bărbatului ei era copilul, pe care acesta îl aştepta cu nerăbdare şi asupra căruia îşi îndrepta acum toată energia afectivă. De aici va proveni şi tragedia: Margareta Aldea suferea de o boală de inimă, iar cei doi fraţi Georges(Petre Nicolae) şi Ianache(Pavel Bartoş), încearcă să o convingă să „lepede” copilul, căci „uşurarea” la termen îi putea fi fatală. Femeia refuză categoric acest lucru, argumentul ei fiind dorinţa nemăsurată a lui Mircea de a avea un copil, moment în care Aneta Duduleanu vine în cameră cu un mănunchi de scrisori de dragoste ale ginerelui ei către Wanda. Urmează alte momente de tragi-comedie, citirea scrisorilor. Pe fondul amuzamentului celor doi fraţi şi al bătrânei, Margareta se sinucide cu o supradoză de laudanum. Piesa se incheie cu o „glumă” de parastas, la care până la un moment dat participanţii erau „aşa de bine dispuşi”, după cum, inconştient, mărturiseşte Zoe.
Ineditul spectacolului de la Odeon vine din distribuirea în rolurile Zoei respectiv Lenei a 2 bărbaţi. Constantin Cojocaru (Zoe) este absolut savuros, făcând, probabil unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale (una considerabilă). Nici Ionel Mihăescu nu face rabat când vine vorba de risipit energie pe acest rol. Rolul principal, al Anetei Duduleanu, îi revine Dorinei Lazăr, un rol extrem de ofertant pentru o actriţă de vârsta a 3-a, cu replici spumoase, acide, prin care se autocaracterizează un arhetip din rândul burgheziei acelor vremuri. Întotdeauna mi s-a părut un personaj pe care o actriţă greu îl poate trage către ea, fiind mai degrabă invers. Cu toate acestea, am văzut actriţe precum Silvia Dumitrescu-Timică, Tamara Buciuceanu sau Draga Olteanu Matei, care au împrumutat mult din personalitatea lor personajului. Acelaşi lucru îl face şi Dorina Lazăr, astfel încât vedem o Aneta Duduleanu desăvârşită. Pavel Bartoş este unul dintre actorii tineri preferaţi de mine aşa că nu pot avea decât cuvinte de laudă pentru el. Lăsând la o parte subiectivismul, Pavel este foarte haios, mai ales în relaţia cu soţia sa Colette. Colette, numeni alta decât Carmen Tănase care face, de asemenea, un rol mare. Carmen Tănase, deja o mare actriţă (mă bucur că este arhicunoscută de public, chiar şi prin interemediul unor telenovele) şi care va fi probabil una dintre cele mai mari actriţe ale României. De fapt, în acest spectacol şi nu numai, aplauzele de la final spun multe despre jocul actorilor, încă o dovadă că publicul nu poate fi minţit (eventual păcălit, dar asta se întâmplă cu bună ştiinţă).
Cam atât despre aceast spectacol de comedie căruia îi acord nota 8.5.

Peşte cu mazăre de Ana Maria Bamberger 9/10

Peşte cu mazăre este una din cele 3 piese ale Anei Maria Bamberger în care protagonistă este Olga Tudorache. Cum spuneam şi în articolul despre „Regina mamă”, între aceste 2 piese se identifică câteva puncte comune, dar cea despre care scriu aceste rânduri are un happy-end.
Nu vreau sa vorbesc despre un spectacol care se joacă la Teatrul Metropolis fără să vă mărturisesc că imi place foarte mult acest teatru. Mă refer atât la felul în care arată, un teatru mic, cochet, modern, dar mai ales la repertoriul său extrem de interesant şi variat. Aşadar, toată admiraţia directorului (George Ivaşcu), a marilor actori şi a tuturor celor care au făcut ca acest proiect să ajungă la vârsta de 2 ani, cu mult succes, după părerea mea.
Revenind, vă spun că pentru mine este o mare bucurie să o văd pe această mare actriţă, Olga Tudorache, pe scenă. Cred că şi cel mai neiniţiat spectator, un spectator care nu a auzit niciodată de acest nume (deşi imi e greu să cred că există astfel de oameni), îşi dă seama că are în faţa sa unul dintre cele mai mari nume ale teatrului românesc.
Subiectul piesei este simplu, personajele sunt în număr de două (Marta-Olga Tudorache şi Marina-Tamara Creţulescu), iar decorul este mereu acelaşi, locuinţa dintr-un demisol a Martei. Vizitându-şi mama, pentru a-i aduce diverse alimente, fiica se loveşte de nemulţumirile (de un mare haz) ale bătrânei care printre altele îi reproşează combinaţia de mazăre şi peşte (spunând că ea găteşte mazărea cu mărar, nicidecum cu peşte) şi mai ales vinul roşu, care este total nepotrivit pentru o mâncare pe bază de peşte. Intriga se declanşează în momentul în care Marta îi spune fiicei ei că Mişu, soţul acesteia, pe care nu l-a avut niciodată la inimă, o înşeală cu o anume Rodica. La următoarea vizită cele două femei pornesc o discuţie cu privire la tatăl Marinei şi soţul Martei (decedat), despre care fiica ştia că îi fusese infidel mamei sale. Suprinderea este că bătrâna ştia şi îi mărturiseşte fiicei sale că nu l-a iubit pe acesta. Adevărata sa dragoste fuses un doctor pediatru care de asemenea murise. Se desprinde din tot acest dialog o radiografie a sufletului femeii cu toate frământările ei. De fapt, sunt două radiografii, cea a femeii înşelate în prezent, care suferă din acestă cauză şi cea a femeii care a trecut de mult de această dramă.
Marina trece peste infidelitatea soţului cu ajutorul unui fost coleg de facultate pe care îl reîntâlneşte şi cu care (probabil, pentru că se sugerează doar) urmează să trăiască o nouă poveste de dragoste.
Ultima vizită pe care i-o face bătrânei aduce şi vestea cea mare: femeia îşi părăsise soţul. Bucuria celor două se celebrează cu un toast în toată regula (care înlocuieşte obişnuitul ceai cu rom) şi un dans pe ritmurile melodiei Felicita a lui Al Bano.
Dacă ar fi să găsesc un cusur acestei piese este neatenţia (voită sau nu) la anumite detalii cum ar fi faptul că fiica este îmbrăcată în aceleaşi haine într-un interval de timp sugerat de aproximativ o săptămână (la fel şi mama) sau că tava cu cele două ceaiuri rămâne pe masă de la prima până la a doua vizită.
Jocul celor două actriţe este perfect, la fel ca şi relaţia care stabileşte între ele. Imi place foarte mult cum Tamara Creţulescu reuşeşte să intre cu naturaleţe în pielea personajului. Olga Tudorache este aceeaşi persoană savuroasă, spumoasă cu replici de mare efect şi pline de ludicitate. Spectacolul merită văzut, cred că este pe toate gusturile, iar în cele 80 de minute (fără pauză) este imposibil ca cineva să se plictisească.
Nota 9.

Adio, Maestre!

Lear de William Shakespeare 8/10

În general, când văd că se pune o piesă în regia lui Andrei Şerban mă gandesc că nu e de ratat. De fapt, având în vedere că nu sunt foarte multe, mai corect ar fi să zic de FIECARE dată când văd că se pune în scenă o piesă a lui Andrei Şerban mă gândesc că nu e de ratat. Ce pot spune despre un regizor care încă de prin anii 70 a lucrat în teatre precum La MaMa Theatre, the Public Theatre, Lincoln Centre, Circle in the Square, Yale Repertory Theatre, the Guthrie Theatre ş.a.? Nu doar în America şi-a pus amprenta regizorală, ci şi în ţări precum Franţa, Austria, Italia, Norvegia sau Japonia. Pe lângă acestea, a fost primul director de după revoluţie al Teatrului Naţional din Bucureşti, director care (numit de Andrei Pleşu) i-a succedat la conducere maestrului Beligan, încheindu-i acestuia cel mai lung mandat de director al Naţionalului (21 de ani). Mă feresc totuşi de superlative şi spun că Andrei Şerban este unul dintre cei mai mari regizori români de teatru.

Am avut prilejul să văd, zilele trecute, spectacolul „Lear”, o adaptare după piesa „Regele Lear” de William Shakespeare. Cu toate că numele te duce mai degrabă cu gândul la o piesă istorică, „Regele Lear” se încadrează în rândul tragediilor celebrului dramaturg englez. Primul lucru inedit legat de această punere în scenă a lui Andrei Şerban este distribuţia, în întregime feminină. Cap de afiş: Mariana Mihuţ. Unul dintre cele două personaje interpretate de o singură actriţă (celălalt personaj este Cornwall, jucat de Ioana Macaria), restul fiind dublate. Mi-a părut rău că nu am văzut-o pe Valeria Seciu (Glouester), cu toate că o apreciez mult şi pe Dana Dogaru, însă, din păcate, Valeria Seciu este cam „scumpă la vedere” prin teatrele noastre şi tocmai din cauza asta aş fi preferat-o în acest spectacol.
Am intrat in sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra pe sus, intrarea principală fiind închisă, din cauza decorului, unul foarte atipic (o caracteristică a regiilor lui Andrei Şerban). Scaunele erau montate de-o parte şi de alta a scenei, locurile propriu-zise, utilizate în spectacolele obişnuite fiind acoperite de un decor care sugera nişte dealuri (în opinia mea). De altfel, aş vrea să mă opresc puţin asupra decorului, pentru că este important să menţionez faptul că vorbim despre un decor costisitor, spectaculos, ingenios, care contribuie la senzaţia de show în adevăratul sens al cuvântului, lucru care se vede destul de rar în teatrele din România. Zidul care sugerează delimitarea scenei de culise, nu este nici pe departe ceea ce pare. El cade foarte spectaculos, aproape de pauză, aşa că atenţie celor care stau aproape de el (a nu se întelege însă că reprezintă un pericol pentru spectatori) şi scena se măreşte şi mai mult. Din păcate, acest decor reduce semnificativ numărul de locuri în sală ( am numărat aproximativ 200).

Nu am să mă opresc foarte mult asupra desfăşurării acţiunii piesei, firul fiind destul de simplu. Lear (Mariana Mihuţ), un rege bătrân, aflat la finalul vieţii, hotărăşte să împartă teritoriile ţării (în această adaptare România) celor 3 fiice ale sale Goneril (Daniela Nane / Maria Obretin), Regan (Irina Ungureanu / Mihaela Mihăescu) şi Cordelia (Nicoleta Hâncu / Ilinca Manolache). Înainte de aceasta însă, le supune la un aşa-zis test („întrebarea de un miliard”), în care să îi demonstreze dragostea pe care i-o poartă. Dacă cele două fiice mai mari, Goneril şi Regan se întrec în figuri de stil şi cuvinte care îl preamăresc pe tatăl lor, cea mică îi spune sincer că nu îl iubeşte nici mai mult nici mai puţin decât orice copil ce îşi iubeşte părintele. Acest lucru îl înfurie pe rege, care o alungă şi îi ia dreptul de la moştenire, împărţind ultima parte de ţară (cea mai mare dintre cele 3) surorilor mai mari. Rămas doar cu o escortă de 100 de oameni, regele Lear este alungat de Goneril şi Regan de la una la alta, fără milă, ajungând în cele din urmă să trăiască în mizerie, printre cerşetori. Finalul piesei este tragic şi oarecum confuz în acelaşi timp (atât în spectacolul lui Andrei Şerban, cât şi în piesa originală). Toate cele trei fiice mor, la fel şi regele. Să nu uităm şi de Glouester, care moare ceva mai devreme, asta nu înainte de a fi schingiut şi lăsat fără vedere. Făcând o paranteză, nu recomand spectacolul copiilor sub 14 ani.

Avem de-a face cu un spectacol de teatru ieşit oarecum din tiparele clasice. Un spectacol care evoluează de la scene demne de showurile de pe Broadway (cum este, de pildă, începutul, care aduce aminte de celebrul concurs „Vrei să fii miliardar”, de aici şi „întrebarea de un miliard”, pe care o pune Lear, sau momente în care personajele vorbesc la telefon) la monoloage profunde, pline de substrat şi de replici memorabile. Un spectacol despre vanitate, egoism, orgoliu nemăsurat, trădare, dar şi loialitate, respect sau sinceritate. O piesă care, deşi scrisă la începutul secolului al XVII-lea, rămâne prin concepte valabilă şi astăzi.
Iese oarecum din tiparele clasice şi datorită distribuţiei. Nu are rost să ne chinuim să găsim răspunsuri la întrebarea „de ce numai femei?”. Andrei Şerban nu este primul regizor care face asta. Ideea nu este de a ne face pe noi să avem senzaţia că cele care se află în faţa noastră pe scenă sunt bărbaţi. Nici pe departe. Este vorba doar de inedit. Fără îndoială pilonul central este Mariana Mihuţ, o actriţă despre care şi atunci când nu ştiam că este soţia lui Victor Rebengiuc, aveam impresia că este varianta lui feminină. Nu pot să nu o remarc pe Virginia Mirea (în rolul Bufonului), pe Dana Dogaru, sau pe Andreea Bibiri (în rolul lu Edgar). Mi-a plăcut foarte mult şi Maria Obretin (în rolul lui Goneril), o actriţă foarte talentată care construieşte perfect, printr-o multitudine de mijloace, un personaj veninos, parşiv şi în acelaşi timp extrem de dinamic.
Mariana Mihuţ este deasupra tuturor şi prin vocea care îi este în permanenţă amplificată de un microfon. Şi alte personaje ajung să vorbească în anumite momente la un microfon, dar nu pe întreaga durată a spectacolului. Mi-au plăcut şi momentele în care actorii se adresau publicului, la un moment dat, am avut chiar senzaţia că am de-a face cu ceva spontant, neregizat.

Închei prin a atrage atenţia celor care vor să dea flori altcuiva decât doamnei Mihuţ, că la aplauze, asistăm la o altă regie în care actriţele (cu excepţia protagonistei) se aliniază foarte strict, şi e destul de greu să le deranjezi cu flori. M-am folosit de pretextul cu florile ca să subliniez încă o amprentă regizorală a lui Andrei Şerban.

Acord spectacolului nota 8.

Regina Mamă de Manlio Santanelli 9.5/10

Când vezi pe afiş titlul „ Regina Mamă”, primul gând te duce la o regină în adevăratul sens al cuvântului, la marile dinastii engleze eventual, mai ales dacă nu observi că sub numele piesei este trecut numele unui autor italian: Manlio Santanelli. În realitate este vorba despre o regină a scenei: Olga Tudorache. Sau, ca să fiu cât mai obiectiv, una dintre reginele scenei româneşti. O actriţă care la cei 80 de ani ai săi (împliniţi pe 11 octombrie) susţine un spectacol de 3 ore, în 2 personaje, un spectacol la care de fiecare dată când mă uitam la ceas mă miram de cât de repede a trecut timpul, cu toate că nu aveam în faţă decât doi oameni care în cea mai mare parte nu fac altceva decât să discute.
Regina (Olga Tudorache) este o femeie ajunsă la sfârşitul vieţii, iar Alfredo (Marius Bodochi) este fiul său care se mută în locuinţa acesteia pentru câteva luni sub pretextul îngrijirii bătrânei, care nu mai avea mult de trăit, suferind de o boală de sânge foarte gravă. Acesta începe în casa mamei sale scrierea unei cărţi, sub formă de jurnal, despre ultimile zile din viaţa femeii, în speranţa că rezultatul va fi un succes răsunător care să îi relanseze cariera de jurnalist ratat. Discuţiile purtate de cei doi sunt variate, de la cele banale (precum cea de la început legată de baston) la cele mai profunde, despre tinereţea bătrânei şi paralelele pe care le face ostentativ între Aflred şi tatăl său, dându-i-l aproape în permanenţă drept exemplu pe acesta din urmă.
Un conflict în adevăratul sens al cuvântului apare atunci când Regina ascultă înregistrările din reportofonul pe care Alfredo îl folosea pentru cartea sa şi află adevăratul motiv pentru care propriul său fiu se afla în casa sa.
Piesa seamănă pe undeva cu cea a Anei-Maria Bamberger (Peşte cu mazăre), unde protagoniste sunt o mamă (în vârstă) şi fiica sa. Dacă acolo mama este nemulţumită de ginerele său, în „Regina mamă” nemulţumirile şi dispreţul sunt îndreptate către noră. Va afla însă că relaţia fiului său se terminase cu ani în urmă (Alfredo chiar o păcăleşte, spunându-i că a mancat-o pe soţia sa într-un eveniment nefericit, când fuseseră prinşi de o avalanşă, într-o cabană, în munţi).
Finalul este tragic şi neaşteptat în acelaşi timp. În ciuda severităţii şi a posesivităţii sale, Regina îl iartă pe Alfredo pentru gestul cinic de a scrie o carte despre moartea sa, ba chiar hotărăşte să devină co-autor. Îi pregăteşte o zi de naştere aşa cum se cuvine împlinirii unei vârste rotunde. Neaşteptatul intervine atunci când Alfredo moare subit. Momentul revenirii bătrânei (cu tortul) în scenă este cu adevărat dramatic. Felul în care îşi dă seama că propriul fiu este mort, în ziua în care împlinise 50 de ani, m-a cutremurat (şi nu numai pe mine), la fel şi momentul în care stinge lumânările de pe tort, lăsând aprinsă una singură. Spectacolul se termină cu ultimile cuvinte ale bătrânei, înregistrate pe reportofonul destinat cărţii jurnal. Este printre puţinele spectacole la care actorii stau la aplauze fără muzică pe fundal. Momentele care încheie reprezentaţia sunt atât de dramatice încât nicio muzică nu îşi mai are locul. De altfel, foarte mulţi dintre spectatori ies cu lacrimi în ochi din sală.
„Regina mamă” se joaca în Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din 1997, an în care Olga Tudorache a primit premiul pentru cea mai bună actriţă din partea Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. Multitudinea de mijloace de exprimare teatrală de care acestă actriţă (despre care Oana Pellea spunea pe bună dreptate că face parte dintr-un patrimoniu naţional) dispune sunt uimitoare aşa că veţi râde destul de des pe durata celor 3 ore,la scene precum cea cu bastonul, sau cea cu perfuziile, dar la final impactul va fi pe măsură. Olga Tudorache impresioneză din momentul în care intră în scenă, fără măcar să scoată un cuvânt şi până când la aplauze îi citeşti pe buze acel „vă mulţumesc” de care te simţi oarecum jenat. Jenat pentru că aplauzele noastre, ale spectatorilor, nu sunt suficiente să îi mulţumim ei, acestei mari doamne, pentru ceea ce ne-a oferit.
Regia este semnată de Gelu Colceag, iar alegerea lui Marius Bodochi mi se pare potrivită, jocul său fiind pe măsură.
Acord spectacolului „Regina mamă” un punctaj de 9.5/10.