Lear de William Shakespeare 8/10

În general, când văd că se pune o piesă în regia lui Andrei Şerban mă gandesc că nu e de ratat. De fapt, având în vedere că nu sunt foarte multe, mai corect ar fi să zic de FIECARE dată când văd că se pune în scenă o piesă a lui Andrei Şerban mă gândesc că nu e de ratat. Ce pot spune despre un regizor care încă de prin anii 70 a lucrat în teatre precum La MaMa Theatre, the Public Theatre, Lincoln Centre, Circle in the Square, Yale Repertory Theatre, the Guthrie Theatre ş.a.? Nu doar în America şi-a pus amprenta regizorală, ci şi în ţări precum Franţa, Austria, Italia, Norvegia sau Japonia. Pe lângă acestea, a fost primul director de după revoluţie al Teatrului Naţional din Bucureşti, director care (numit de Andrei Pleşu) i-a succedat la conducere maestrului Beligan, încheindu-i acestuia cel mai lung mandat de director al Naţionalului (21 de ani). Mă feresc totuşi de superlative şi spun că Andrei Şerban este unul dintre cei mai mari regizori români de teatru.

Am avut prilejul să văd, zilele trecute, spectacolul „Lear”, o adaptare după piesa „Regele Lear” de William Shakespeare. Cu toate că numele te duce mai degrabă cu gândul la o piesă istorică, „Regele Lear” se încadrează în rândul tragediilor celebrului dramaturg englez. Primul lucru inedit legat de această punere în scenă a lui Andrei Şerban este distribuţia, în întregime feminină. Cap de afiş: Mariana Mihuţ. Unul dintre cele două personaje interpretate de o singură actriţă (celălalt personaj este Cornwall, jucat de Ioana Macaria), restul fiind dublate. Mi-a părut rău că nu am văzut-o pe Valeria Seciu (Glouester), cu toate că o apreciez mult şi pe Dana Dogaru, însă, din păcate, Valeria Seciu este cam „scumpă la vedere” prin teatrele noastre şi tocmai din cauza asta aş fi preferat-o în acest spectacol.
Am intrat in sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra pe sus, intrarea principală fiind închisă, din cauza decorului, unul foarte atipic (o caracteristică a regiilor lui Andrei Şerban). Scaunele erau montate de-o parte şi de alta a scenei, locurile propriu-zise, utilizate în spectacolele obişnuite fiind acoperite de un decor care sugera nişte dealuri (în opinia mea). De altfel, aş vrea să mă opresc puţin asupra decorului, pentru că este important să menţionez faptul că vorbim despre un decor costisitor, spectaculos, ingenios, care contribuie la senzaţia de show în adevăratul sens al cuvântului, lucru care se vede destul de rar în teatrele din România. Zidul care sugerează delimitarea scenei de culise, nu este nici pe departe ceea ce pare. El cade foarte spectaculos, aproape de pauză, aşa că atenţie celor care stau aproape de el (a nu se întelege însă că reprezintă un pericol pentru spectatori) şi scena se măreşte şi mai mult. Din păcate, acest decor reduce semnificativ numărul de locuri în sală ( am numărat aproximativ 200).

Nu am să mă opresc foarte mult asupra desfăşurării acţiunii piesei, firul fiind destul de simplu. Lear (Mariana Mihuţ), un rege bătrân, aflat la finalul vieţii, hotărăşte să împartă teritoriile ţării (în această adaptare România) celor 3 fiice ale sale Goneril (Daniela Nane / Maria Obretin), Regan (Irina Ungureanu / Mihaela Mihăescu) şi Cordelia (Nicoleta Hâncu / Ilinca Manolache). Înainte de aceasta însă, le supune la un aşa-zis test („întrebarea de un miliard”), în care să îi demonstreze dragostea pe care i-o poartă. Dacă cele două fiice mai mari, Goneril şi Regan se întrec în figuri de stil şi cuvinte care îl preamăresc pe tatăl lor, cea mică îi spune sincer că nu îl iubeşte nici mai mult nici mai puţin decât orice copil ce îşi iubeşte părintele. Acest lucru îl înfurie pe rege, care o alungă şi îi ia dreptul de la moştenire, împărţind ultima parte de ţară (cea mai mare dintre cele 3) surorilor mai mari. Rămas doar cu o escortă de 100 de oameni, regele Lear este alungat de Goneril şi Regan de la una la alta, fără milă, ajungând în cele din urmă să trăiască în mizerie, printre cerşetori. Finalul piesei este tragic şi oarecum confuz în acelaşi timp (atât în spectacolul lui Andrei Şerban, cât şi în piesa originală). Toate cele trei fiice mor, la fel şi regele. Să nu uităm şi de Glouester, care moare ceva mai devreme, asta nu înainte de a fi schingiut şi lăsat fără vedere. Făcând o paranteză, nu recomand spectacolul copiilor sub 14 ani.

Avem de-a face cu un spectacol de teatru ieşit oarecum din tiparele clasice. Un spectacol care evoluează de la scene demne de showurile de pe Broadway (cum este, de pildă, începutul, care aduce aminte de celebrul concurs „Vrei să fii miliardar”, de aici şi „întrebarea de un miliard”, pe care o pune Lear, sau momente în care personajele vorbesc la telefon) la monoloage profunde, pline de substrat şi de replici memorabile. Un spectacol despre vanitate, egoism, orgoliu nemăsurat, trădare, dar şi loialitate, respect sau sinceritate. O piesă care, deşi scrisă la începutul secolului al XVII-lea, rămâne prin concepte valabilă şi astăzi.
Iese oarecum din tiparele clasice şi datorită distribuţiei. Nu are rost să ne chinuim să găsim răspunsuri la întrebarea „de ce numai femei?”. Andrei Şerban nu este primul regizor care face asta. Ideea nu este de a ne face pe noi să avem senzaţia că cele care se află în faţa noastră pe scenă sunt bărbaţi. Nici pe departe. Este vorba doar de inedit. Fără îndoială pilonul central este Mariana Mihuţ, o actriţă despre care şi atunci când nu ştiam că este soţia lui Victor Rebengiuc, aveam impresia că este varianta lui feminină. Nu pot să nu o remarc pe Virginia Mirea (în rolul Bufonului), pe Dana Dogaru, sau pe Andreea Bibiri (în rolul lu Edgar). Mi-a plăcut foarte mult şi Maria Obretin (în rolul lui Goneril), o actriţă foarte talentată care construieşte perfect, printr-o multitudine de mijloace, un personaj veninos, parşiv şi în acelaşi timp extrem de dinamic.
Mariana Mihuţ este deasupra tuturor şi prin vocea care îi este în permanenţă amplificată de un microfon. Şi alte personaje ajung să vorbească în anumite momente la un microfon, dar nu pe întreaga durată a spectacolului. Mi-au plăcut şi momentele în care actorii se adresau publicului, la un moment dat, am avut chiar senzaţia că am de-a face cu ceva spontant, neregizat.

Închei prin a atrage atenţia celor care vor să dea flori altcuiva decât doamnei Mihuţ, că la aplauze, asistăm la o altă regie în care actriţele (cu excepţia protagonistei) se aliniază foarte strict, şi e destul de greu să le deranjezi cu flori. M-am folosit de pretextul cu florile ca să subliniez încă o amprentă regizorală a lui Andrei Şerban.

Acord spectacolului nota 8.