Este un spectacol regizat de Horaţiu Mălăele (unul dintre spectacolele de mare succes în regia sa), pe care dacă îl prinzi în zi de graţie ai şanse mari să faci crampe de la atâta râs. De ce am ţinut să specific chestiunea legată de ziua de graţie, pentru că am văzut spectacolul de două ori (din păcate doar de două ori şi iată, imi dau cu părerea despre el): prima dată a fost abosult genial, senzaţional, nepământean dacă vreţi, a doua oară ceva mai slab. Totuşi vreau să cred că partea mai proastă a fost doar un accident, iar clipurile de pe youtube confirmă acest lucru.
Spectacolul este adaptat după textul lui Paul Ioachim, „Podul Spânzuraţilor”, se joacă într-un decor absolut banal (câteva pânze albe), sugerând ideea de desfăşurare pe un presupus pod. Cele trei personaje- metrologul (George Ivaşcu),tânăra actriţă (Meda Victor) şi domnul Vasilescu (Horaţiu Mălăele) se întâlesc întâmplător pe acest pod, cu intenţia unanimă de a se sinucide (ce coincidenţă). Intrarea în scenă este în ordinea de mai sus, fiecare venind cu o valiză cu care se „instalează” la locul cu pricina (absolut comic). Domnul Vasilescu vine ultimul, într-o grabă evidentă, cu o valiză uriaşă pe care nu ezită să o trântească (astfel încât şi trecătorii din faţă teatrului să audă) repetând gâfâit şi aproape bâlbâit întrebarea: „ N-aţi văzut un tren p’aici?” (absolut genial). Personajele încep să interacţioneze gradat, urmând în cele din urmă să îşi expună fiecare motivul pentru care doresc să se sinucidă: metrologul – deziluzia în dragoste, tânăra fată- eşecul în actorie, iar domnul Vasilescu...Ei bine, la domnul Vasilescu eşecurile sunt pe mai multe planuri. De fiecare dată când a încercat să întreprindă un act creator, i s-a „râs în nas” sau i s-a spus că „n-are talent”(incredibil felul în care explică aceste lucruri, admiratorii înfocaţi ai lui Mălăele şi-l imaginează deja, probabil) .
Finalul nu este nici pe departe tragic. Cei trei protagonişti „ratează” moartea. Nu înainte de a se înghesui în faţa trenului pentru a fi siguri că acesta îi va lovi din plin. Stupoare însă, niciunul nu învinge teama şi astfel rămân în viaţă. Deşi la prima vedere pare un subiect complicat, nu este nici pe departe aşa. Ideea centrală este (deşi pare oarecum paradoxal) aceea a supravieţuirii prin sinucidere şi desprinde la final, din scurtul monolog al lui Mălăele.
Regia spectacolului dă o mare libertate de interpretare personajelor , senzaţia mea este că se simt bine jucând aceste roluri. George Ivaşcu este cel pe care îl ştim cu toţii, cu umorul lui caracteristic, perfect pentru tipologia pe care o intrepretează (omul care suferă din dragoste). Despre Meda Victor nu pot să spun decât mi se pare exact personajul pe care îl joacă. Nu am văzut variantele cu Aylin Cadîr sau Crina Semciuc, actriţe care, în puţinele piese pe care le-am văzut, par complet antitetice, d.p.d.v al personalităţii. Horaţiu Mălăele a avut grijă să îşi aleagă o piesă în care să facă aproape tot ce vrea. Şi exact asta face. Scoate din el tot ce înseamnă comedie. Şi rezultatele sunt pe măsură.
Subtitlul de pe afiş „comedie de 5 stele” este pe deplin justificat, aşa că mergeţi cu încredere să vedeţi „Podu’ ”, face toţi banii.
P.S. Partea cu aplauzele de final este puţin inedită, cei mai „norocoşi” dintre voi (cum a fost şi cazul meu) s-ar putea să vă alegeţi cu o bucată de pâine sau o pereche de mănuşi...
P.S. 2 Spectacolul se joacă atât la Teatrul Metropolis cât şi la Palatul Naţional al Copiiilor
Nota: 9.5/10
