Egoistul de Jean Anouilh 10/10

Aştept de mult ziua aceasta. Aştept de mult să scriu despre el. Mă simt norocos că am avut prilejul să-l văd, de nenumărate ori. O adunătură de monştri sacri ai scenei româneşti. De fapt, scena însăşi devine o vitrină cu monştri sacri pe care te pierzi privindu-i. Au o mare capacitate de hipnoză. Te trag în lumea lor fără să îţi dai seama şi nu reuşeşti să evadezi de acolo decât târziu în noapte, sau în situaţii mai nefericite chiar a doua zi. Pe lângă muncă asiduă, au un dar de la Dumnezeu: acela de a fi geniali. Geniali în ceea ce fac. Geniali pe scenă. Sunt numele mari ale teatrului românesc. O parte din ei şi-au dat întâlnire pe scena Sălii Amfiteatru a Teatrului Naţional, în spectacolul „Egoistul”. Regia este a lui Radu Beligan, iar rolul principal îi aparţine deopotrivă. Spectacolul se joacă din 2004, distribuţia s-a mai schimbat, am să vorbesc totuşi despre toţi actorii pe care eu i-am văzut jucând (în premieră naţională) în „Egoistul” lui Jean Anouilh.
„Egoistul”, ultima piesă a lui Anouilh, datează din 1981 şi este considerată o piesă autobiografică, în care personajul central este atât calomniat cât şi calomniator. Un autor dramatic, Leon Saint-Pe (Radu Beligan) aflat la apusul unei cariere de mare succes, dezabuzat şi detaşat de restul personajelor care îşi afişează faţă de el propriul egoism, cinismul şi meschinăria. În timp ce oamenii din jurul său câştigă financiar de pe urma sa, Leon se alege cu folosirea lor pe post de personaje ale unei noi piese de teatru. Rând pe rând intră în scenă iubita (cu mult mai tânără) care îi reproşează ratarea unei cariere în teatru (Josephine- Medeea Marinescu/Ileana Olteanu), aşa zisul prieten de-o viaţă (Gaston- Damian Crâşmaru), care nu urmăreşte decât să îl „tapeze” de 50.000 de franci, „şantajându-l„ cu „pantalonaşii scurţi şi şorţuleţele albastre în picăţele” pe care cei doi le purtau în şcoala primară, cei trei copii (Arthur- Silviu Biriş, Marie-Christine- Cesonia Postelnicu, Lucie- Lamia Beligan) sau soţia, rămasă soţie doar în acte (Ardele- Carmen Stănescu/Simona Bondoc).
Personajul principal este prezentat în încercarea sa de a scrie o piesă de teatru, dar din păcate pentru el nu se bucură deloc de răgazul şi liniştea necesare. Primele probleme sunt aduse de menajeră (Dna Boudard- Sanda Toma) şi se referă la cazanul din baie, care în final ajunge să explodeze. Urmează muza, care îi reproşează neimplicarea în promovarea ei ca actriţă. Arthur, unicul băiat este şi el repede expediat chiar dacă situaţia sa nu era tocmai una de neluat în seamă. Până şi doctorul (rol jucat de-a lungul timpului de Mihai Fotino, Marin Moraru şi Tomi Cristin) este un factor de stres, pentru că îi aduce invariabil aminte de boală şi de interdicţiile implicate de aceasta. Prietenul cel mai bun, Gaston (Damian Crâşmaru), aflat în pragul unei noi căsătorii încearcă (şi în cele din urmă reuşeşte) să îl „tapeze” de 20.000 de franci. Întrunirea de familie îl mai scapă de 60.000 de franci, care se îndreaptă în mod egal către soţie, fiu şi fiica cea mică, (Marie-Christine). Singura care nu aşteaptă bani de la el este Lucie, ea cerându-i un alt favor, ceva mai deosebit.
Regia spectacolului nu aduce lucruri spectaculoase, maestrul Radu Beligan fiind un adept al teatrului clasic, fără improvizaţii hollywood-iene. Decorul se încadrează perfect în Sala Amfiteatru, fiind predominant roşu. Acţiunea se desfăşoară exclusiv în camera de lucru a lui Leon Saint-Pe, toate personajele (mai puţin cel principal) intrând şi ieşind pe cele două uşi ale aşa zisei încăperi.
După cum spuneam, distribuţia s-a mai schimbat de-a lungul anilor, dar nu pot şi nici nu vreau să nu vorbesc despre marea actriţă Carmen Stănescu, cea care a interpretat rolul Ardelei. Genială în firescul ei, o femeie fermecătoare la o vârstă trecută de 80 de ani, într-un rol care stârneşte râsete şi aplauze prin definiţie. N-am să uit niciodată, de exemplu, felul în care îşi scotea mănuşa şi îi dădea o palmă lui Silviu Biriş (Arthur) atunci când acesta o jignea pe Marie-Christine, sau felul în care ieşea din scenă strigând „Eu nu tai nimic!” (referitor la vene...). Unică era şi la aplauze, cu mâinile largi deschise, parcă şi le lua singură, aşa cum spunea Florica Ichim, vorbind despre Carmen Stănescu-„ L’actrice qui voit la vie en rose”. Din păcate această mare actriţă (poate cea mai mare a teatrului românesc) s-a retras din cauza stării de sănătate, punând capăt unei cariere impresionante. Dublura lui Carmen Stănescu este astăzi Simona Bondoc, o altă mare actriţă a Naţionalului, destul de apropiată ca stil, aducând un plus de dinamică spectacolului.
Nu pot să nu-l amintesc pe Damian Crâşmaru, acest „nebun frumos” (soţul lui Carmen Stănescu), care la rândul său creează un Gaston absolut savuros, comic în meschinăria şi cinismul său, comic prin felul în care spune „Ca toţi oamenii, mi-am înşelat nevestele, mi-am trădat prietenii, ca toţi oamenii...”, comic până şi prin felul în care intră şi iese din scenă.
Rolul doctorului a fost jucat de Mihai Fotino (pe care nu am avut ocazial să îl văd), Marin Moraru (de care imi aduc aminte cum la reluarea spectacolului în 2007, după 1 ani de pauză, a fost aplaudat minute în şir la intrarea în scenă) şi Tomi Cristin, care face lucrurile suficient de bine încât lumea să râdă şi să aplaude.
Mi-a plăcut Lamia Beligan, pentru că, cine putea fi mai potrivită în rolul de fiică decât însăşi fiica maestrului? Legatura de rudenie se vede, pentru că cei doi interacţionează absolut natural, iar acest lucru este de bun augur în teatru. După cum spuneam ea nu aşteaptă bani de la el ci să îl înştiinţeze pe soţul său, Bernard (Mihai Niculescu) că vrea să divorţeze întrucât are o relaţie cu un italian, pe nume Romero.
Sanda Toma este un alt nume mare de pe afişul acestui spectacol, jucând rolul doamnei Boudard, menajera casei Saint-Pe. Ea este cea care îl anunţă mereu pe proprietar de problemele casei şi de cei care vin să îl viziteze, spre disperarea lui.
Radu Beligan şi-a ales cu multă inspiraţie acest rol pentru că are multe coordonate comune cu personajul: o vârstă înaintată, o carieră impresionantă în spate (chiar şi un picior bolnav). Este binecunoscută şi afinitatea maestrului pentru dramaturgia franceză. Este incredibilă vitalitatea cu care un om, la 91 de ani, susţine un rol principal, fără să aibă nevoie de sufleor (pentru că are suficientă experienţă astfel încât să treacă uşor peste momentele de pauză involuntară) într-un spectacol care a depăşit de mult 100 de reprezentaţii şi care se joacă cu casa închisă de la premieră. Mulţi se întreabă dacă nu cumva este inconştienţă să joci la o asemenea vârstă. Nici pe departe. Este firescul unui om care pe bună a dreptate a fost numit „teatrul însuşi”. Aşadar, poate fi Radu Beligan considerat un egoist? Un om care a dat totul teatrului şi a cărui ultimă mare dorinţă este să moară pe scenă? Niciodată.
Acord nota 10 spectacolului, pentru ceea ce s-a jucat până în 2007-2008 şi 9 pentru ceea ce puteţi vedea astăzi.

Gaitele de Alexandru Kiritescu 8.5/10

Gaiţele. Sau cea una din cele mai valoroase comedii de moravuri din dramaturgia românească. Alexandru Kiriţescu este sinonim în conştiinţa publicului românesc cu comedia Gaiţele, confundându-se cu ea până la ignorarea aproape totală a ceea ce a scris în rest. Cu toate astea, vreau să specific faptul că această piesă face parte din aşa zisa trilogie burgeză a lui Kiriţescu: comedia „Marcel şi Marcel” sau „Anişoara şi ispita „(1923) apoi „Florentina” (1925) şi „Cuibul de viespi”, cum s-a intitulat în 1930 comedia „Gaiţele”, jucata prima dată La Craiova (care se presupune că este şi locul desfăşurării acţiunii), de trupa „Bulandra”.
Un specatcol care s-a jucat in multe variante, pe mai toate scenele ţării, cu un succes enorm. Doar dacă amintesc de varianta de la TNB din 1977, din distribuţia căreia au facut parte de-a lungul anilor Draga Olteanu Matei, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florin Piersic, Ileana Stana Ionescu, Adela Mărculescu, Coca Andronescu, Raluca Zamfirescu, Cezara Dafinescu, Ioana Bulcă ş.a., sau de varianta filmată pentru Teatrul Naţional de Televiziune în 1993 cu Olga Tudorache (Fraulein), Leopoldina Bălănuţă, Margareta Pogonat, Mitică Popescu şi Dem Rădulescu, e lesne de concluzionat că aveam de-a face cu o piesă care a fost tratată cu maxim interes de lumea teatrului românesc (şi nu numai).
Iata cum răspundea în 1953, însuşi autorul, la întrebarea „ Cum am ajuns să scriu această piesă?- Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. [...] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am, străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.”
Fireşte că cine iese astăzi dintr-o sală în care s-a jucat „Gaiţele” rămâne doar cu zâmbetul pe buze, epoca acelei burghezii (pentru că există şi astăzi o formă modernă de burghezie) a apus de mult.
În Bucureşti, spectacolul se joacă în superba sală a Teatrului Odeon, de prin 2002 şi de fiecare dată cu casa închisă. Totuşi vreau să atrag atenţia celor care nu au fost niciodată în acest teatru să evite pe cât se poate locurile de balcon şi lojele de la etaj (se vede foarte prost şi acest lucru distrage atenţia, lumea începe să vorbească şi spectacolul se pierde din atenţie). Sub bagheta lui Alexandru Dabija îşi dau concursul Dorina Lazăr ( Aneta Duduleanu) Constantin Cojocaru în travesti (Zoe), Ionel Mihăescu, tot în travesti pentru rolul Lena, nimeni alta decât Carmen Tănase, celebra Flacăra din serialul State de România (Colette Duduleanu) şi restul, toţi actori foarte buni şi cunoscuţi, pe care îi voi aminti în cele ce urmează.
Acţiunea se petrece „cam prin vara anului 1930”, în casa Anetei Duduleanu, văduva marelui moşier Tasse Duduleanu (stăpân a 9 moşii, plus alte 12 pe care le ţinea în arendă), casă în care bătrână locuia împreună cu fiica cea mică, Margareta (Elvira Deatcu/Paula Niculiţă), soţul acesteia Mircea Aldea (Marius Stănescu) şi 2 servitoare Zamfira (Antoaneta Zaharia/Dana Voicu) şi Fraulein (zisă Fraila-Virginia Roghin ), pe post de coordonator de servitoare, mai degrabă .
Într-o casă în care dominau urletele, meschinăriile, egosimul şi ironia dusă la extrem, Mircea Aldea este un intrus, intrat forţat de imprejurările căsătoriei cu Margareta Duduleanu, care se macină încet, încet până ajunge la disperare. În toată acestă monstruozitate, apare Wanda Serafim, o femeie uşoară, venită de la Paris, nepoată a marelui moşier Tasse Duduleanu şi implicit verişoară a Margaretei. Aceasta îl seduce pe Mircea, care se aruncă fără tăgadă în braţele ei, într-un moment total nepotrivit (când soţia sa era însărcinată). Răceala care intervine între cei doi soţi nu îi dă nicio clipă impresia Margaretei că ar putea fi vorba de o altă femeie, ba chiar îl îndeamnă pe Mircea să meargă însoţit de Wanda la o recepţie dată în cinstea unei cununii, fiind convinsă că adevăratul motiv al îndepărtării bărbatului ei era copilul, pe care acesta îl aştepta cu nerăbdare şi asupra căruia îşi îndrepta acum toată energia afectivă. De aici va proveni şi tragedia: Margareta Aldea suferea de o boală de inimă, iar cei doi fraţi Georges(Petre Nicolae) şi Ianache(Pavel Bartoş), încearcă să o convingă să „lepede” copilul, căci „uşurarea” la termen îi putea fi fatală. Femeia refuză categoric acest lucru, argumentul ei fiind dorinţa nemăsurată a lui Mircea de a avea un copil, moment în care Aneta Duduleanu vine în cameră cu un mănunchi de scrisori de dragoste ale ginerelui ei către Wanda. Urmează alte momente de tragi-comedie, citirea scrisorilor. Pe fondul amuzamentului celor doi fraţi şi al bătrânei, Margareta se sinucide cu o supradoză de laudanum. Piesa se incheie cu o „glumă” de parastas, la care până la un moment dat participanţii erau „aşa de bine dispuşi”, după cum, inconştient, mărturiseşte Zoe.
Ineditul spectacolului de la Odeon vine din distribuirea în rolurile Zoei respectiv Lenei a 2 bărbaţi. Constantin Cojocaru (Zoe) este absolut savuros, făcând, probabil unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale (una considerabilă). Nici Ionel Mihăescu nu face rabat când vine vorba de risipit energie pe acest rol. Rolul principal, al Anetei Duduleanu, îi revine Dorinei Lazăr, un rol extrem de ofertant pentru o actriţă de vârsta a 3-a, cu replici spumoase, acide, prin care se autocaracterizează un arhetip din rândul burgheziei acelor vremuri. Întotdeauna mi s-a părut un personaj pe care o actriţă greu îl poate trage către ea, fiind mai degrabă invers. Cu toate acestea, am văzut actriţe precum Silvia Dumitrescu-Timică, Tamara Buciuceanu sau Draga Olteanu Matei, care au împrumutat mult din personalitatea lor personajului. Acelaşi lucru îl face şi Dorina Lazăr, astfel încât vedem o Aneta Duduleanu desăvârşită. Pavel Bartoş este unul dintre actorii tineri preferaţi de mine aşa că nu pot avea decât cuvinte de laudă pentru el. Lăsând la o parte subiectivismul, Pavel este foarte haios, mai ales în relaţia cu soţia sa Colette. Colette, numeni alta decât Carmen Tănase care face, de asemenea, un rol mare. Carmen Tănase, deja o mare actriţă (mă bucur că este arhicunoscută de public, chiar şi prin interemediul unor telenovele) şi care va fi probabil una dintre cele mai mari actriţe ale României. De fapt, în acest spectacol şi nu numai, aplauzele de la final spun multe despre jocul actorilor, încă o dovadă că publicul nu poate fi minţit (eventual păcălit, dar asta se întâmplă cu bună ştiinţă).
Cam atât despre aceast spectacol de comedie căruia îi acord nota 8.5.

Peşte cu mazăre de Ana Maria Bamberger 9/10

Peşte cu mazăre este una din cele 3 piese ale Anei Maria Bamberger în care protagonistă este Olga Tudorache. Cum spuneam şi în articolul despre „Regina mamă”, între aceste 2 piese se identifică câteva puncte comune, dar cea despre care scriu aceste rânduri are un happy-end.
Nu vreau sa vorbesc despre un spectacol care se joacă la Teatrul Metropolis fără să vă mărturisesc că imi place foarte mult acest teatru. Mă refer atât la felul în care arată, un teatru mic, cochet, modern, dar mai ales la repertoriul său extrem de interesant şi variat. Aşadar, toată admiraţia directorului (George Ivaşcu), a marilor actori şi a tuturor celor care au făcut ca acest proiect să ajungă la vârsta de 2 ani, cu mult succes, după părerea mea.
Revenind, vă spun că pentru mine este o mare bucurie să o văd pe această mare actriţă, Olga Tudorache, pe scenă. Cred că şi cel mai neiniţiat spectator, un spectator care nu a auzit niciodată de acest nume (deşi imi e greu să cred că există astfel de oameni), îşi dă seama că are în faţa sa unul dintre cele mai mari nume ale teatrului românesc.
Subiectul piesei este simplu, personajele sunt în număr de două (Marta-Olga Tudorache şi Marina-Tamara Creţulescu), iar decorul este mereu acelaşi, locuinţa dintr-un demisol a Martei. Vizitându-şi mama, pentru a-i aduce diverse alimente, fiica se loveşte de nemulţumirile (de un mare haz) ale bătrânei care printre altele îi reproşează combinaţia de mazăre şi peşte (spunând că ea găteşte mazărea cu mărar, nicidecum cu peşte) şi mai ales vinul roşu, care este total nepotrivit pentru o mâncare pe bază de peşte. Intriga se declanşează în momentul în care Marta îi spune fiicei ei că Mişu, soţul acesteia, pe care nu l-a avut niciodată la inimă, o înşeală cu o anume Rodica. La următoarea vizită cele două femei pornesc o discuţie cu privire la tatăl Marinei şi soţul Martei (decedat), despre care fiica ştia că îi fusese infidel mamei sale. Suprinderea este că bătrâna ştia şi îi mărturiseşte fiicei sale că nu l-a iubit pe acesta. Adevărata sa dragoste fuses un doctor pediatru care de asemenea murise. Se desprinde din tot acest dialog o radiografie a sufletului femeii cu toate frământările ei. De fapt, sunt două radiografii, cea a femeii înşelate în prezent, care suferă din acestă cauză şi cea a femeii care a trecut de mult de această dramă.
Marina trece peste infidelitatea soţului cu ajutorul unui fost coleg de facultate pe care îl reîntâlneşte şi cu care (probabil, pentru că se sugerează doar) urmează să trăiască o nouă poveste de dragoste.
Ultima vizită pe care i-o face bătrânei aduce şi vestea cea mare: femeia îşi părăsise soţul. Bucuria celor două se celebrează cu un toast în toată regula (care înlocuieşte obişnuitul ceai cu rom) şi un dans pe ritmurile melodiei Felicita a lui Al Bano.
Dacă ar fi să găsesc un cusur acestei piese este neatenţia (voită sau nu) la anumite detalii cum ar fi faptul că fiica este îmbrăcată în aceleaşi haine într-un interval de timp sugerat de aproximativ o săptămână (la fel şi mama) sau că tava cu cele două ceaiuri rămâne pe masă de la prima până la a doua vizită.
Jocul celor două actriţe este perfect, la fel ca şi relaţia care stabileşte între ele. Imi place foarte mult cum Tamara Creţulescu reuşeşte să intre cu naturaleţe în pielea personajului. Olga Tudorache este aceeaşi persoană savuroasă, spumoasă cu replici de mare efect şi pline de ludicitate. Spectacolul merită văzut, cred că este pe toate gusturile, iar în cele 80 de minute (fără pauză) este imposibil ca cineva să se plictisească.
Nota 9.

Adio, Maestre!

Lear de William Shakespeare 8/10

În general, când văd că se pune o piesă în regia lui Andrei Şerban mă gandesc că nu e de ratat. De fapt, având în vedere că nu sunt foarte multe, mai corect ar fi să zic de FIECARE dată când văd că se pune în scenă o piesă a lui Andrei Şerban mă gândesc că nu e de ratat. Ce pot spune despre un regizor care încă de prin anii 70 a lucrat în teatre precum La MaMa Theatre, the Public Theatre, Lincoln Centre, Circle in the Square, Yale Repertory Theatre, the Guthrie Theatre ş.a.? Nu doar în America şi-a pus amprenta regizorală, ci şi în ţări precum Franţa, Austria, Italia, Norvegia sau Japonia. Pe lângă acestea, a fost primul director de după revoluţie al Teatrului Naţional din Bucureşti, director care (numit de Andrei Pleşu) i-a succedat la conducere maestrului Beligan, încheindu-i acestuia cel mai lung mandat de director al Naţionalului (21 de ani). Mă feresc totuşi de superlative şi spun că Andrei Şerban este unul dintre cei mai mari regizori români de teatru.

Am avut prilejul să văd, zilele trecute, spectacolul „Lear”, o adaptare după piesa „Regele Lear” de William Shakespeare. Cu toate că numele te duce mai degrabă cu gândul la o piesă istorică, „Regele Lear” se încadrează în rândul tragediilor celebrului dramaturg englez. Primul lucru inedit legat de această punere în scenă a lui Andrei Şerban este distribuţia, în întregime feminină. Cap de afiş: Mariana Mihuţ. Unul dintre cele două personaje interpretate de o singură actriţă (celălalt personaj este Cornwall, jucat de Ioana Macaria), restul fiind dublate. Mi-a părut rău că nu am văzut-o pe Valeria Seciu (Glouester), cu toate că o apreciez mult şi pe Dana Dogaru, însă, din păcate, Valeria Seciu este cam „scumpă la vedere” prin teatrele noastre şi tocmai din cauza asta aş fi preferat-o în acest spectacol.
Am intrat in sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra pe sus, intrarea principală fiind închisă, din cauza decorului, unul foarte atipic (o caracteristică a regiilor lui Andrei Şerban). Scaunele erau montate de-o parte şi de alta a scenei, locurile propriu-zise, utilizate în spectacolele obişnuite fiind acoperite de un decor care sugera nişte dealuri (în opinia mea). De altfel, aş vrea să mă opresc puţin asupra decorului, pentru că este important să menţionez faptul că vorbim despre un decor costisitor, spectaculos, ingenios, care contribuie la senzaţia de show în adevăratul sens al cuvântului, lucru care se vede destul de rar în teatrele din România. Zidul care sugerează delimitarea scenei de culise, nu este nici pe departe ceea ce pare. El cade foarte spectaculos, aproape de pauză, aşa că atenţie celor care stau aproape de el (a nu se întelege însă că reprezintă un pericol pentru spectatori) şi scena se măreşte şi mai mult. Din păcate, acest decor reduce semnificativ numărul de locuri în sală ( am numărat aproximativ 200).

Nu am să mă opresc foarte mult asupra desfăşurării acţiunii piesei, firul fiind destul de simplu. Lear (Mariana Mihuţ), un rege bătrân, aflat la finalul vieţii, hotărăşte să împartă teritoriile ţării (în această adaptare România) celor 3 fiice ale sale Goneril (Daniela Nane / Maria Obretin), Regan (Irina Ungureanu / Mihaela Mihăescu) şi Cordelia (Nicoleta Hâncu / Ilinca Manolache). Înainte de aceasta însă, le supune la un aşa-zis test („întrebarea de un miliard”), în care să îi demonstreze dragostea pe care i-o poartă. Dacă cele două fiice mai mari, Goneril şi Regan se întrec în figuri de stil şi cuvinte care îl preamăresc pe tatăl lor, cea mică îi spune sincer că nu îl iubeşte nici mai mult nici mai puţin decât orice copil ce îşi iubeşte părintele. Acest lucru îl înfurie pe rege, care o alungă şi îi ia dreptul de la moştenire, împărţind ultima parte de ţară (cea mai mare dintre cele 3) surorilor mai mari. Rămas doar cu o escortă de 100 de oameni, regele Lear este alungat de Goneril şi Regan de la una la alta, fără milă, ajungând în cele din urmă să trăiască în mizerie, printre cerşetori. Finalul piesei este tragic şi oarecum confuz în acelaşi timp (atât în spectacolul lui Andrei Şerban, cât şi în piesa originală). Toate cele trei fiice mor, la fel şi regele. Să nu uităm şi de Glouester, care moare ceva mai devreme, asta nu înainte de a fi schingiut şi lăsat fără vedere. Făcând o paranteză, nu recomand spectacolul copiilor sub 14 ani.

Avem de-a face cu un spectacol de teatru ieşit oarecum din tiparele clasice. Un spectacol care evoluează de la scene demne de showurile de pe Broadway (cum este, de pildă, începutul, care aduce aminte de celebrul concurs „Vrei să fii miliardar”, de aici şi „întrebarea de un miliard”, pe care o pune Lear, sau momente în care personajele vorbesc la telefon) la monoloage profunde, pline de substrat şi de replici memorabile. Un spectacol despre vanitate, egoism, orgoliu nemăsurat, trădare, dar şi loialitate, respect sau sinceritate. O piesă care, deşi scrisă la începutul secolului al XVII-lea, rămâne prin concepte valabilă şi astăzi.
Iese oarecum din tiparele clasice şi datorită distribuţiei. Nu are rost să ne chinuim să găsim răspunsuri la întrebarea „de ce numai femei?”. Andrei Şerban nu este primul regizor care face asta. Ideea nu este de a ne face pe noi să avem senzaţia că cele care se află în faţa noastră pe scenă sunt bărbaţi. Nici pe departe. Este vorba doar de inedit. Fără îndoială pilonul central este Mariana Mihuţ, o actriţă despre care şi atunci când nu ştiam că este soţia lui Victor Rebengiuc, aveam impresia că este varianta lui feminină. Nu pot să nu o remarc pe Virginia Mirea (în rolul Bufonului), pe Dana Dogaru, sau pe Andreea Bibiri (în rolul lu Edgar). Mi-a plăcut foarte mult şi Maria Obretin (în rolul lui Goneril), o actriţă foarte talentată care construieşte perfect, printr-o multitudine de mijloace, un personaj veninos, parşiv şi în acelaşi timp extrem de dinamic.
Mariana Mihuţ este deasupra tuturor şi prin vocea care îi este în permanenţă amplificată de un microfon. Şi alte personaje ajung să vorbească în anumite momente la un microfon, dar nu pe întreaga durată a spectacolului. Mi-au plăcut şi momentele în care actorii se adresau publicului, la un moment dat, am avut chiar senzaţia că am de-a face cu ceva spontant, neregizat.

Închei prin a atrage atenţia celor care vor să dea flori altcuiva decât doamnei Mihuţ, că la aplauze, asistăm la o altă regie în care actriţele (cu excepţia protagonistei) se aliniază foarte strict, şi e destul de greu să le deranjezi cu flori. M-am folosit de pretextul cu florile ca să subliniez încă o amprentă regizorală a lui Andrei Şerban.

Acord spectacolului nota 8.

Regina Mamă de Manlio Santanelli 9.5/10

Când vezi pe afiş titlul „ Regina Mamă”, primul gând te duce la o regină în adevăratul sens al cuvântului, la marile dinastii engleze eventual, mai ales dacă nu observi că sub numele piesei este trecut numele unui autor italian: Manlio Santanelli. În realitate este vorba despre o regină a scenei: Olga Tudorache. Sau, ca să fiu cât mai obiectiv, una dintre reginele scenei româneşti. O actriţă care la cei 80 de ani ai săi (împliniţi pe 11 octombrie) susţine un spectacol de 3 ore, în 2 personaje, un spectacol la care de fiecare dată când mă uitam la ceas mă miram de cât de repede a trecut timpul, cu toate că nu aveam în faţă decât doi oameni care în cea mai mare parte nu fac altceva decât să discute.
Regina (Olga Tudorache) este o femeie ajunsă la sfârşitul vieţii, iar Alfredo (Marius Bodochi) este fiul său care se mută în locuinţa acesteia pentru câteva luni sub pretextul îngrijirii bătrânei, care nu mai avea mult de trăit, suferind de o boală de sânge foarte gravă. Acesta începe în casa mamei sale scrierea unei cărţi, sub formă de jurnal, despre ultimile zile din viaţa femeii, în speranţa că rezultatul va fi un succes răsunător care să îi relanseze cariera de jurnalist ratat. Discuţiile purtate de cei doi sunt variate, de la cele banale (precum cea de la început legată de baston) la cele mai profunde, despre tinereţea bătrânei şi paralelele pe care le face ostentativ între Aflred şi tatăl său, dându-i-l aproape în permanenţă drept exemplu pe acesta din urmă.
Un conflict în adevăratul sens al cuvântului apare atunci când Regina ascultă înregistrările din reportofonul pe care Alfredo îl folosea pentru cartea sa şi află adevăratul motiv pentru care propriul său fiu se afla în casa sa.
Piesa seamănă pe undeva cu cea a Anei-Maria Bamberger (Peşte cu mazăre), unde protagoniste sunt o mamă (în vârstă) şi fiica sa. Dacă acolo mama este nemulţumită de ginerele său, în „Regina mamă” nemulţumirile şi dispreţul sunt îndreptate către noră. Va afla însă că relaţia fiului său se terminase cu ani în urmă (Alfredo chiar o păcăleşte, spunându-i că a mancat-o pe soţia sa într-un eveniment nefericit, când fuseseră prinşi de o avalanşă, într-o cabană, în munţi).
Finalul este tragic şi neaşteptat în acelaşi timp. În ciuda severităţii şi a posesivităţii sale, Regina îl iartă pe Alfredo pentru gestul cinic de a scrie o carte despre moartea sa, ba chiar hotărăşte să devină co-autor. Îi pregăteşte o zi de naştere aşa cum se cuvine împlinirii unei vârste rotunde. Neaşteptatul intervine atunci când Alfredo moare subit. Momentul revenirii bătrânei (cu tortul) în scenă este cu adevărat dramatic. Felul în care îşi dă seama că propriul fiu este mort, în ziua în care împlinise 50 de ani, m-a cutremurat (şi nu numai pe mine), la fel şi momentul în care stinge lumânările de pe tort, lăsând aprinsă una singură. Spectacolul se termină cu ultimile cuvinte ale bătrânei, înregistrate pe reportofonul destinat cărţii jurnal. Este printre puţinele spectacole la care actorii stau la aplauze fără muzică pe fundal. Momentele care încheie reprezentaţia sunt atât de dramatice încât nicio muzică nu îşi mai are locul. De altfel, foarte mulţi dintre spectatori ies cu lacrimi în ochi din sală.
„Regina mamă” se joaca în Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din 1997, an în care Olga Tudorache a primit premiul pentru cea mai bună actriţă din partea Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. Multitudinea de mijloace de exprimare teatrală de care acestă actriţă (despre care Oana Pellea spunea pe bună dreptate că face parte dintr-un patrimoniu naţional) dispune sunt uimitoare aşa că veţi râde destul de des pe durata celor 3 ore,la scene precum cea cu bastonul, sau cea cu perfuziile, dar la final impactul va fi pe măsură. Olga Tudorache impresioneză din momentul în care intră în scenă, fără măcar să scoată un cuvânt şi până când la aplauze îi citeşti pe buze acel „vă mulţumesc” de care te simţi oarecum jenat. Jenat pentru că aplauzele noastre, ale spectatorilor, nu sunt suficiente să îi mulţumim ei, acestei mari doamne, pentru ceea ce ne-a oferit.
Regia este semnată de Gelu Colceag, iar alegerea lui Marius Bodochi mi se pare potrivită, jocul său fiind pe măsură.
Acord spectacolului „Regina mamă” un punctaj de 9.5/10.

O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale 7.5/10

Una dintre piesele de căpătâi ale părintelui dramaturgiei româneşti. Toată lumea o cunoaşte, toată lumea a citit-o, văzut-o etc. Distribuţii şi regii au fost multe, care mai de care mai spectaculoase şi mai interesante, cu actori numai unul şi unul. Doar dacă pomenim de Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Dem Rădulescu, Ştefan Bănică, Mariana Mihuţ, Florina Cercel, Gheorghe Dinică, Marin Moraru ş.a., tragem lesne concluzia că avem de-a face cu una dintre cele mai jucate piese româneşti. Probabil că sunt foarte puţin actori (bărbaţi) care să nu fi jucat cel puţin o dată în piesa „O scrisoare pierdută”. În acest context, este foarte greu să aduci ceva nou, să surprinzi, să faci lumea să revadă piesa într-o distribuţie nouă. Sunt destule exemple de puneri în scenă care nu au avut succes.
Doru Ana a avut curajul de a aduce scrisoarea pierdută la Bulandra, într-o viziune cu totul nouă, nonconformistă şi care s-a dovedit de succes, cel puţin până acum. Piesa este adusă în zilele noastre prin decor şi anumite acţiuni ale personajelor. Textul a rămas neschimbat, de altfel ar fi fost destul de greu, poate imposibil, să aduci textul lui Caragiale la vocabularul actual. Veţi vedea uşi automate, telefoane mobile, laptopuri, un steag al Uniunii Europene şi mai ales costume cât se poate de cotidiene. Apropo de uşile glisante, trebuie să menţionez faptul că acestea au avut o problemă în ziua în care am văzut spectacolul, în sensul că nu se mai închideau la un moment dat, lucru care a fost neplăcut pentru că toată atenţia publicului s-a îndreptat asupra lor.
„O scrisoare pierdută” are câteva personaje care construiesc şi în jurul cărora este constuită acţiunea: Ştefan Tipatescu, interpretat aici de Şerban Pavlu, despre care pot să spun că nu m-a captivat în mod deosebit (am văzut roluri mai bune făcute de el, cei drept nu principale). Zoe Trahanache, una dintre personajele de marcă ale dramaturgiei româneşti, este interpretată de Daniela Nane. Aici părerile sunt împărţite (la fel ca şi în cazul spectacolului în sine), unii spun că joacă foarte bine, alţii că joacă foarte prost. Eu spun că pentru această viziune scenică, Daniela Nane este foarte potrivită şi joacă bine. Este prezentă, activă, fermecătoare pe alocuri şi mai ales credibilă. Doru Ana (care semnează şi regia) întruchipează un Zaharia Trahanache elegant, sobru, al cărui tic verbal „ai puţintică răbdare” rostit foarte rapid şi câteodată aproape în şoaptă, devine aproape insesizabil. Comicul personajului (la fel ca şi în cazul celorlalte personaje ) vine din acţiuni precum folosirea telefoanelor mobile şi a interacţiunii cu articole ale modernităţii cotidiene, de aceea Zaharia Trahanache interpretat de Doru Ana este departe de tiparul clasic al acestui rol. Gigi Ifrim este Ghiţă Pristanda, nu un poliţist din secolul trecut ci unul de la brigada Anti-Tero. În deschiderea spectacolului, acesta nu îi va relata prin „viu grai” lui Tipătescu vorbele lui Nae Caţavencu la care trăsese cu urechea. Pentru că tehnologia este la ea acasă cei doi vor asculta la un reportofon înregistrarea audio a vorbelor ziaristului.
Am considerat întotdeauna că un rol cheie al acestei piese este cel al lui Nae Caţavencu. Vlad Zamfirescu nu mai este cunoscut doar ca fiind fiul lui Florin Zamfirescu. Am fost tentat să cred că nu i se potriveşte acest rol, dar m-am înşelat. Dacă despre Doru Ana spuneam că se îndepărtează foarte tare de tiparul clasic, la Vlad Zamfirescu este valabil contrariul.
În galeria personajelor secundare se include Lucian Ifrim, cetăţeanul turmentat, un cetăţean turmentat mai degrabă microbist decât alegător. Indecizia nu este numai politică ci şi „fotbalistică”, întrucât personajul poartă însemnele mai multor cluburi, dintre care cel mai evident este însă fularul lui Dinamo.
M-am bucurat foarte tare să îl revăd pe Nicolae Urs, un mare actor român pe care personal îl apreciez foarte mult, în rolul lui Tache Farfuridi. Acesta face cuplu cu Adrian Ciobanu (Iordache Brânzovenescu), cei doi fiind oarecum antitetici din perspectiva apropierii de viziunea aceasta modernistă de regie. Trebuie să remarc şi cioacele pe care le face Adrian Ciobanu la intrarea în scenă, mai exact nişte sunete care prima sau a doua oară sunt amuzante, dar la un moment dat devin stupide.
Pe Marius Florea Vizante îl cunoaşte toată lumea, în spectacolul „ O scrisoare pierdută” intrepretându-l pe Agamiţă Dandanache. Agamiţă Dandanache, canditatul trimis de la centru care dă peste cap toate calulculele politice ale mai marilor oraşului. Nu veţi vedea la Marius Florea Vizante celebrele defecte de vorbire care au făcut celebru personajul, ci un tip de bani gata, cu puloverul pe umeri şi telefonul cu touchscreen şi stylus tot timpul în mana. Rămâne însă acelaşi tip confuz, mereu cu capul în nori şi cu aceleaşi ticuri verbale.
Am observat în Sala Toma Caragiu a teatrului Bulandra foarte mulţi tineri, ceea ce m-a făcut să înţeleg rapid care este publicul ţintă al acestui spectacol. Recunosc că nu m-a durut burta de râs, poate şi pentru faptul că ştiam foarte bine acţiunea, dar nici nu am plecat dezamăgit. Este un spectacol interesant prin viziunea regizorală, respectă în întregime textul, ceea ce pe de o parte este bine, dar pe de altă parte este rău pentru că durează cam mult (aprox 3 ore cu pauză) şi ne aduce în scenă actori pe care mulţi dintre noi nu îi cunoaştem foarte bine.

Îi acord un punctaj de 7.5.

Tartuffe de Moliere 9/10

Punerea pe afiş a titlului unei comedii de Moliere nu e neapărat sinonimă cu succesul. Mai ales când nu aveam de-a face cu cea mai cunoscută dintre scrierile celebrului dramaturg francez, pe numele lui adevărat Jean-Baptiste Poquelin. Prin excelenţă, Moliere este simbolul satirei comice în dramaturgia mondială (cel puţin pentru perioada Evului Mediu şi a Renaşterii). Şi nu este de ici de colo faptul că a avut concurenţă serioasă, doar dacă îi menţionez pe Francois Rabelais şi chiar Miguel de Cervantes e suficient. Spuneam aşadar că nu este suficient doar numele autorului. Este nevoie şi de actori pe măsură şi nu în ultimul rând de o regie pe măsură.
Tartuffe, pus în scenă la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional, îndeplineşte toate aceste condiţii. Vorbim de regia lui Andrei Belgrader, un regizor american de origine română, plecat peste ocean încă de la sfârşitul anilor `70, cu o experienţă mai mult decât notabilă în punerea în scenă a spectacolelor pe Broadway şi cu o poveste de viaţă mai mult decât spectaculoasă, pe care vă las însă să o aflaţi din presă. Actorii sunt şi ei nume mari ai teatrului românesc: Horaţiu Mălăele, Simona Bondoc, Ana Ciontea (a cărei revenire după mai bine de 10 ani pe scena TNB o salut cu entuziasm), Alexandru Georgescu, Magda Catone şi mai tinerii Marius Rizea sau Silviu Biriş.
Spectacolul începe într-un decor extrem de simplu, compus dintr-un covor rotund, căruia personajele îi vor da ocol în multe situaţii, pe tot parcursul piesei, un candelabru şi cateva lămpi amplasate pe marginea scenei. În familia Orgon, capul familiei (Alexandru Georgescu) şi mama acestuia- doamna Pernelle (Simona Bondoc) ajung să trăiască din ce în ce mai mult sub influenţa unu hoţ cu chip de sfânt – Tartuffe (Horaţiu Mălăele), pe care ajung aproape să îl divinizeze.
O primă mare problemă (pe post de intrigă) apare în momentul în care Orgon hotărăşte să o căsătorească pe fiica sa Mariana (Simona Popescu) cu Tartuffe, în ciuda faptului că aceasta era logodită cu Valer (Silviu Biriş). Este interesant dialogul dintre Orgon şi Dorina-menajera (Magda Catone) care încercă să îl convingă pe bărbat că ceea ce intenţionează să facă este o mare prostie. Autoritatea menajerei asupra lui Orgon va face spectatorii să râdă, mai ales că alegerea Magdei Catone pentru acest rol a fost foarte inspirată.
Tartuffe îşi sapă singur groapa atunci când îi mărturiseşte doamnei Elmira- soţia lui Orgon (Ana Ciontea) că are o „pasiune” (de fapt ceva mai mult decât o pasiune) pentru ea. Damis- fratele Marianei (Daniel Badale) trage cu urechea la discuţia dintre Tartuffe şi mama sa şi îi deconspiră fapta lui Orgon. Acesta nici nu vrea să audă de aşa ceva, ba mai mult decât atât, îl dezmoşteneşte pe Damis şi îl dă afară din casă. Pentru ca ridicolul să fie total, trece toată averea pe numele lui Tartuffe. Elmira nu lasă lucrurile aşa şi îl invită pe soţul ei să participe ascuns la o discuţie dintre ea şi Tartuffe, pentru a-l demasca pe impostor. Zis şi făcut, Orgon se ascunde sub o masă şi ia parte la dezonoarea pe care Tartuffe este pe cale să i-o producă. Elmira se lasă greu, colac peste pupăză ajunge chiar să fie fugărită pe scenă şi chiar pe sub masă de aşa-zisul prieten al familiei , momente în care spectatorii râd copios. Apogeul se atinge atunci când, de sub masă, în loc să iasă Tartuffe şi Elmira, ies Orgon şi Tartuffe.
Evident, personajul care dă şi numele piesei este izgonit din casă, în ciuda opoziţiei doamnei Pernelle (care reintră în scenă), dar se reîntoarce, de data aceasta îmbrăcat elegant, cu o blană de vulpe în jurul gâtului (vi-l imaginaţi pe Horaţiu Mălăele într-o asemenea ipostază) pentru a-i anunţa pe Orgon şi familia sa că trebuie să parasească urgent locuinţa întrucât aceasta se afla în proprietatea sa. Înşelăciunea este pedepsită de rege (care nu se ştie prin ce mijloace aflase de ea) şi Tartuffe este condamnat la moarte. Spectacolul se încheie spectaculos, cu baloane de săpun, confetii şi un recital muzical susţiunut de Silviu Biriş şi Marius Rizea, toate acestea în cinstea nunţii dintre Mariana şi Valer. Va fi foarte interesant să îi vedeţi pe actori dansând pe scenă într-o coregrafie spectaculoasă, mai ales pe Simona Bondoc, care în ciuda vârstei, are o vitalitate de invidiat.
De fapt, în finalul piesei se vede şi mai accentuat amprenta regizorului pentru că se aduce ceva din comercialul şi ludicul punerilor în scenă de pe Broadway. Să nu uităm de faptul că bărbaţii (şi nu numai) se vor delecta cu prezenţa celor 4 nimfe, pe toată durata spectacolului.
Merită să vedeţi Tartuffe pentru că nu vă veţi plictisi. În primul rând, pentru că este un spectacol foarte dinamic, în al doilea rând, pentru că veţi vedea pe scenă (aşa cum am mai spus) actori foarte buni, în al treilea rând, pentru că se termină ca un show adevărat şi în al patrulea rând, (de ce de nu) pentru că nu este un spectacol interminabil, având 1 oră şi 50 de minute.
Îi acord nota 9.

Sinucigaşul de Nikolai Erdman 8.5/10

Nikolai Erdman a scris piesa „Sinucigaşul” la vârsta de 28 de ani, mai exact în anul 1928. Personajul principal, Semion Semionovici Podsekalnikov este apropiat de vârsta autorului din acel moment. Cu toate că vorbim de una dintre cele mai bune piese de teatru date umanităţii de Rusia, „Sinucigaşul” a fost interzisă în timpul regimului stalinist, Erdman fiind chiar deportat în Siberia , neapucând să îşi vadă piesa pusă în scenă în ţara natală decât o singură dată, în faţa unei comisii speciale care avea sarcina de a aproba sau nu spectacolul.
Teatrul Naţional, prin persoana regizorului Felix Alexa propune o distribuţie de excepţie: Dan Puric, Adela Mărculescu, Costel Constantin, Marius Bodochi, Marius Manole, Silviu Biriş, Ileana Olteanu ş.a. Este unul din motivele pentru care spectacolul se joacă cu casa închisă de la premieră, aşa că, dacă doriţi să prindeţi bilete trebuie să le procuraţi din timp.
Pe durata celor 2 ore şi 15 minute (fără pauză) veţi vedea expusă pe scenă drama unui tânăr, Semion Podsekalnikov (Dan Puric), care rămas şomer trăieşte întreţinut de soţia sa - Maria Lukianovna (Ileana Olteanu) , fapt care îi răneşte teribil orgoliul şi îl face să simtă că se află pe lume degeaba. Încă de la început Semion face o criză de nervi şi ameninţă că se sinucide-făcând astfel trimitere directă la titlu. Urmează dispariţia sa din scenă şi căutarea disperată a soţiei şi soacrei- Serafima Ilinicina (Adela Mărculescu) care erau convinse că acesta şi-a pus capăt zilelor.
Costel Constantin este vecinul (Aleksandr Petrovici Kalabuşkin) care încercă să-l convingă să renunţe la macabra idee. Din momentul în care acesta află de intenţiile lui Simeon vestea se răspândeşte rapid şi diverse personaje, arhetipuri ale unor categorii sociale vor încerca să profite de pe urma sinuciderii nefericitului personaj principal, punând moartea acestuia în semn de jertfă pentru respectiva categorie socială.
N-aş vrea să trec totuşi peste o scenă la care sala râde în hohote: cea în care Semion învaţă să cânte la TUBĂ. Mai precis încearcă să înveţe să cânte la tubă. Exerciţiile în care scuipă bucăţi de hârtie sau primele sunete scoase de instrumentul cu pricina sunt “apogeul” comic al spectacolului. Din momentul în care reuşeşte să facă tuba să cânte şi până când descoperă în manual că pentru a învăţa gama are nevoie şi de un pian, viziunea asupra vieţii i se schimbă radical, cerându-i soţiei chiar să renunţe la slujbă pentru că aveau să trăiască regeşte din banii câştigaţi de el cântând la tubă. Din păcate calculele îi sunt date rapid peste cap pentru că achiziţionarea unui pian era peste puterile sale.
Depăşind acest moment, protagonistul revine la ideea sinuciderii. După cum spuneam, diverşi reprezentanţi ai unor categorii sociale încearcă să profite de pe urma sinuciderii sale, ajungând chiar să promită bani în schimbul unui câştig de imagine de pe urma acestei presupuse morţi. Spre ghinionul acestor profitori , Semion Semionovici începe să îşi schimbe intenţiile. Comicul intervine atunci când asistat de susţinătorii sinuciderii sale se îmbată (pentru a prinde curaj) şi cade într-un somn profund, nicidecum însă somnul de veci. Urmează apoi funerariile unui om care de fapt era viu, momente în care spectatorii se vor amuza din nou copios. Vine şi secunda în care Podsekalnikov se ridică din sicriu şi îi oripilează pe ceilalţi cu faptul că îşi schimbase radical viziunea: vroia să trăiască.
Toate aceste evenimente au şi o urmare tragică. Viktor Viktorovici (Silviu Biriş) anunţă faptul că un personaj important îşi pusese capăt zilelor, din respect pentru Podsekalnikov, lăsând în urma sa un bilet pe care scria „Semion a avut mare dreptate, viaţa nu are sens”.
Lăsând la o parte latura comică (fără de care spectacolele din ziua de azi probabil că nu ar mai exista- spun asta pentru că lumea, din ce în ce mai mult, vine la teatru pentru a râde şi tocmai de aceea regizorii şi actorii se axează cu precădere pe aceast lucru), “Sinucigaşul” lui Nikolai Erdman are mult substrat. Ideea esenţială este valoarea vieţii, indiferent de greutăţile lumeşti şi chiar şi într-o societate marxistă, în care nu existau indivizi, ci mase, sinuciderea nu este o soluţie.
Actorii din spectacolul de la “Naţional” sunt unul şi unul. Într-un context în care Dan Puric are tot mai mare succes la public, cărţile şi spectaolele sale vânzându-se excelent, alegerea lui Felix Alexa este cât se poate de inspirată. Pentru cei (şi mai ales cele) care sunt fani Dan Puric va fi o adevărată încântare să îl vadă în acest rol în care face de toate: râde, se enervează, urlă, “se îmbată”, face chiar şi breakdance şi mai presus de toate ne împărtăşeşte imensul său talent. Ileana Olteanu interacţionează foarte bine cu personajul principal, poate şi pentru faptul că cei doi sunt împreună şi în spatele cortinei. Adela Mărculescu (despre care voi vorbi pe larg în articolele următoare) rămâne una dintre actriţele mele preferate, o doamnă pe care o suspectez că bea elixirul tinereţii dimineaţa, pentru că în acest spectacol (şi nu numai) este de o vitalitate ieşită din comun. Costel Constantin, la fel ca şi Marius Bodochi îşi respectă statul de mari actori, fiind ajutaţi si de rolurile care li se potrivesc pe deplin.
În concluzie, “Sinucigaşul” de Nikolai Erdman la Teatrul Naţional Bucureşti este un spectacol pe care merită să îl vedeţi, piesa în sine fiind o capodoperă, dar atenţie celor care nu agrează teatrul absurdului, pentru că atât prin natura scrierii cât şi a punerii în scenă, piesa se apropie foarte mult de acest gen de teatru. Nota pe care i-o acord este 8.5.

Toţi fiii mei de Arthur Miller 8.5/10

Premiera Naţionalului din această toamnă, spectacolul „Toţi fiii mei” de Arthur Miller, se reia pe prima scenă a ţării dupa mai mult de 50 de ani. Ideea regizorului (nimeni altul decât directorul TNB, Ion Caramitru) de a readuce în faţa publicului piesa care aproape că l-a lansat pe Miller, este mai mult decât salutară. Şi asta nu o spun doar pentru că sunt un mare fan al dramaturgiei americane ci şi pentru că Sala Mare plină ochi la fiecare reprezentaţie este o dovadă în plus.
Acţiunea începe într-o dimineaţă de duminică a anului 1946, în casa industriaşului american Joe Keller (Victor Rebengiuc) şi se sfarşeşte în noaptea de duminică spre luni, în aceeaşi locaţie. Personajele nu sunt multe, mai exact 10, 4 dintre ele fiind principale (Joe Keller, Kate Keller, Chris Keller şi Ann Deever), restul aproape episodice.
Prima parte a spectacolului Toţi fiii mei (Actul I) aduce în faţă problema sentimentală dintre Chris Keller (Dragoş Stemate) şi Ann Deever (Costina Ciuculică) care se hotărăsc să se căsătorească şi primesc binecuvântarea lui Joe. Lucrurile nu sunt nici pe departe rezolvate. Ann este fosta logodnică a lui Larry (fratele lui Chris, dispărut în urmă cu 3 ani, în timpul războiului), iar Kate Keller (Sanda Toma) nu va putea accepta niciodată această căsătorie care ar insemna semnarea sentinţei de moarte a lui Larry.
Partea a doua (actele II şi III – spectacolul durează 2 ore şi 40 de minute plus pauză) devine cu adevărat interesantă prin intrarea în scenă a lui George Deever (Ioan Andrei Ionescu). El este fratele mai mare a lui Ann, care în aceeaşi dimineaţă de duminică se hotărăşte să îşi viziteze tatăl, pe Steve Deever (aflat în inchisoare din 1943), după mult timp în care la fel ca şi Ann îl renegase pe nedrept. George află adevărul despre ceea ce se întâmplase în 1943 când 21 de avioane militare americane se prăbuşiseră din cauza unor cilindri defecţi furnizaţi de către fabrica la care Steve Deever şi Joe Keller erau asociaţi. Cei doi au distribuit cu bună ştiinţă cilindrii defecţi, pentru că Joe îşi asumase telefonic în faţa lui Steve toată răspunderea. Ulterior cei doi au fost închişi, dar personajul principal al piesei va fi achitat, negând în faţa instanţei discuţia telefonică.
George vine în casa Keller-ilor pentru a o lua pe Ann şi a le spune acestora ceea ce aflase de la tatăl său. Joe neagă aceste lucruri, dar până la urmă varianta lui Steve se dovedeşte a fi adevărată. Se află adevărul şi despre moartea lui Larry printr-o scrisoare pe care Ann o primise de la acesta cu o zi înaintea morţii sale.
Finalul piesei este tragic, Joe se sinucide.
Punerea în scenă a piesei “Toţi fiii mei” ne confirmă încă o data că Victor Rebengiuc este unul dintre cei mai mari actori ce pot fi văzuţi în teatrele româneşti. Intrepretarea este aproape perfectă, maestrul nu “minte” nicio secundă şi chiar aduce aminte pe alocuri de rolul magistral făcut în filmul “Moromeţii” (regia Stere Gulea). Există pe undeva şi nişte similitudini pentru că şi acolo ca şi aici personajul se dedică întru totul bunăstării copiiilor săi. Greşeala pe care o comite dând voie ca cilindrii defecţi să iasă din fabrică este un moment de slăbiciune, venit tocmai din teama de a nu pierde afacerea şi de a-şi ruina familia.
Sanda Toma, o actriţă care ani buni de zile a jucat pe scena Teatrului de Comedie, întruchipează în “Toţi fiii mei” un personaj care trăieşte o adevărată dramă, nereuşind să accepte ideea că fiul său murise. Actriţa nu se dezice de renumele său de actriţă de comedie şi pigmentează pe alocuri dialogurile cu momente comice, iar sala chiar este receptivă.
Celălalt cuplu important al spectacolului, Ann Deever şi Chris Keller sunt interpretaţi de actori cel puţin interesanţi. Costina Ciuculică are pe lângă atuul reprezentat de aspectul fizic un talent indubitabil. Dragoş Stemate este un actor cu ceva mai multă experienţă decât partenera sa de scenă (care este la primul spectacol în Naţionalul Bucureştean) şi acest lucru se vede. Cu toate că se “încălzeşte” ceva mai greu intră foarte bine în pielea personajului, evoluând pe toată durata piesei. Vivian Alivizache în rolul lui Sue Bayliss (fermecătoarea Wanda din “Cuibul de viespi” al lui Horea Popescu) rămâne şi aici încântătoare şi plină de umor dând culoare spectacolului, chiar dacă, prin apariţii puţine.
Decorul piesei pot să spun că m-a impresionat, cu toate că este un pic cam modern pentru a doua jumătate a anilor ’40 când se petrece acţiunea. Se vede că s-au investit ceva bani pentru această premieră. Rămâne în continuare o problemă a Sălii Mari a Naţionalului faptul că nu prea se aude ceea ce se spune pe scenă, mai ales când actorii nu vorbesc direct spre spectator.
Una peste alta mergeţi să vedeţi “Toţi fiii mei” pentru că este un spectacol care face banii! Nota finală pe care i-o acord este 8.5.

De ce un blog despre teatru?

De ce un blog despre teatru? De nevoie. Pentru că nu sunt multe. Pentru că teatrul românesc are nevoie de mai multă "atenţie" din partea noastră. Atenţie de care se bucura în trecut, dar pe care a pierdut-o o dată cu avalanşa de noi oportunităţi pe care le oferă societatea de astăzi.

Cârcotaşii vor pune întrebarea dacă teatrul românesc merită această atenţie. Dacă nu cumva ceea ce se joacă astăzi nu este fals, adică prost din punct de vedere calitativ. Şi da şi nu. Nu am cum să neg faptul că în teatrele noastre se joacă şi spectacole proaste din toate punctele de vedere. Dar nu către ele trebuie să ne îndreptăm atenţia, ci către acele spectacole cu adevărat de neuitat şi care sunt destule, vă asigur.

Voi incerca să prezint pe acest blog o parte din ceea ce se joacă la ora actuală (pentru început în Bucureşti) , pe viitor şi în ţară, sub forma unor recenzii, care se vor termina întotdeauna cu o notă (sper cât mai obiectivă). Invit toţi iubitorii de teatru sa posteze comentarii, sa ma aprobe sau nu şi chiar, de ce nu, să posteze propriile recenzii.

Acestea fiind zise vă urez lectură plăcută şi nu uitaţi să MERGEŢI LA TEATRU!