vineri, 30 aprilie 2010

Oblomov după Ivan Goncearov 9.5/10

În contextul unei societăţi în care kitch-ul şi prostul-gust sunt ridicate la nivel de artă şi degradarea tot mai acută paşte teatrul românesc, există câteva spectacole care ţin steagul sus. Oblomov este unul dintre ele. Pentru realizarea sa şi-au dat concursul profesionişti unul şi unul. Dacă ne uităm la dramatizare, care a fost făcută de Mihaela Tonitza Iordache (soţia marelui Ştefan Iordache), la regie, semnată de nimeni altul decât Alexandru Tocilescu şi la numele de pe afiş ale actorilor, înţelegem de ce este un spectacol care rezistă pe scena Teatrului Bulandra din anul 2003.

Făceam referire mai sus la dramatizare şi nu am adus la întâmplare în discuţie acest subiect. Spectacolul reprezintă o adaptare după romanul cu acelaşi nume al scriitorului rus Ivan Goncearov, roman publicat în anul 1859. A luat naştere oarecum neobişnuit, evoluând din povestirea „Visul lui Oblomov. Un episod dintr-un roman neterminat”, povestire care a devenit ulterior capitolul 9 al romanului. Nu este deloc uşor să extragi din sutele de pagini ale unui roman replicile cheie şi să le încadrezi în situaţii cheie care să dea sens şi să construiască o piesă de teatru care să transmită intact mesajul unei scrieri de amploare. Să realizezi un decor modernist, cu fel de fel de improvizaţii şi pete de culoare cum este la modă astăzi prin teatrele româneşti, cu adaptarea asta obsesiva la cotidian, pentru a da senzaţia imbecilă de abstract, este un lucru facil pe lângă ceea ce s-a realizat la Oblomov: un decor autentic şi o serie de costume veritabile care te indroduc realmente în atmosfera vremurilor din care provine acţiunea. Meritul aparţine regizorului, Alexandru Tocilescu şi mai ales scenografului Dragoş Buhagiar (care a primit şi premiul Uniter pentru contribuţia de la Oblomov).

Unii spun ca tema acestui spectacol e lenea. Lenea zugrăvită într-un mod comic, o lene obsesivă, aproape ancestrală a personajului principal, Ilia Ilici Oblomov (Mihai Constantin). Eu aş merge însă ceva mai departe şi aş spune că tema este puterea dragostei, dar şi efemeritatea acesteia. Cred mai degrabă că lenea a fost folosită mai mult ca pretext pentru ilustrarea modificărilor pe care le suferă omul îndrăgostit.

La intrarea în sală spectatorii vor găsi decorul „neastupat” de cortină ( sala Toma Caragiu nici nu are cortină) şi două dintre personajele principale Ilia Ilici Oblomov şi Zahar Trofimâci ( Constantin Dinulescu) prezente deja pe scenă. Aproape o oră din spectacol Ilia Ilici nu face altceva decât să stea întins în pat, de unde îi dă ordine servitorului său, Zahar. Refuză cu abnegaţie diversele invitaţii ale amicililor care îi vizitează casa, spre disperarea acestora. Până şi servitorul său pare molipsit de acestă boală. Singurul care se dovedeşte a fi convingător este Stolz Andrei Ivanâci (Mihai Verbiţchi), cel care îl convinge să iasă din casă pentru a o cunoaşte pe Olga Sergheevna Ilinskaia (Ana Maria Moldovan). Acesta se îndrăgosteşte de fată, sentimentul e reciproc şi îşi schimbă radical stilul de viaţă, devenind dintr-un om care îşi petrecea zile în şir în pat, unul aproape hiperactiv. Povestea celor doi nu durează mult, o dată cu mutarea sa din vechea locuinţă, Ilia Ilici se îndrăgosteşte de noua proprietară, Agafia Matveevna Psenitâna (Virginia Mirea), renunţând la Olga Sergheevna, care pleacă în Elveţia. Finalul spectacolului îl găseşte în postura de tată al copilului Agafiei Matveevna, dar din păcate şi foarte bolnav. Moratea sa aduce finalul spectacolului, nu înainte ca Zahar Trofimâci să aibă un monolog cutremurător.

În opinia mea, spectacolul „Oblomov” se sprijină pe 3, maxim 4 personaje. Acest lucru nu se întâmplă neapărat din cauza actorilor cât şi din cauza textului. Mihai Constantin dovedeşte şi astăzi, la 6 ani de când a primit premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, că l-a meritat cu prisosinţă. Construieşte un personaj complex, cu multiple trăiri şi frământări interioare, ducând la bun sfârşit cu brio un rol de mare compoziţie. Constantin Dinulescu, la cei 77 de ani ai săi, pot spune că m-a impresionat cel mai mult în acest rol. Nu am văzut şi varianta cu Sebastian Papaiani (căci aşa s-a jucat iniţial), dar spun cu mâna pe inimă că maestrul Dinulescu este magistral în acest spectacol. Virginia Mirea este o altă mare actriţă despre care se ştie din păcate mult prea puţin. Am văzut-o în câteva spectacole şi, la fel ca şi aici, este la mare înălţime. Nici aşa zisa sosie a lui Florin Piersic, Mihai Verbiţchi nu iese din tiparul spectacolului, reuşind un rol foarte bun. M-am bucurat să-l revăd şi pe maestrul Besoiu (fost director al Teatrului Bulandra), din păcate un rol destul mic pentru un actor aşa de mare. M-a întristat faptul că parcă am resimţit şi pe scenă vârsta înaintată a maestrului. Mi-a părut rău şi pentru că nu a ieşit la aplauze, nu am reuşit să înţeleg de ce.

Aşadar vă învit să mergeţi cu toată încrederea la „Oblomov”, nu vă speriaţi de cele 4 ore cât durează spectacolul pentru că merită, este cu adevărat ceva de calitate, care din păcate se joacă foarte rar. Aşa că, dacă aveţi ocazia, profitaţi...

Nota 9.5/10