Aştept de mult ziua aceasta. Aştept de mult să scriu despre el. Mă simt norocos că am avut prilejul să-l văd, de nenumărate ori. O adunătură de monştri sacri ai scenei româneşti. De fapt, scena însăşi devine o vitrină cu monştri sacri pe care te pierzi privindu-i. Au o mare capacitate de hipnoză. Te trag în lumea lor fără să îţi dai seama şi nu reuşeşti să evadezi de acolo decât târziu în noapte, sau în situaţii mai nefericite chiar a doua zi. Pe lângă muncă asiduă, au un dar de la Dumnezeu: acela de a fi geniali. Geniali în ceea ce fac. Geniali pe scenă. Sunt numele mari ale teatrului românesc. O parte din ei şi-au dat întâlnire pe scena Sălii Amfiteatru a Teatrului Naţional, în spectacolul „Egoistul”. Regia este a lui Radu Beligan, iar rolul principal îi aparţine deopotrivă. Spectacolul se joacă din 2004, distribuţia s-a mai schimbat, am să vorbesc totuşi despre toţi actorii pe care eu i-am văzut jucând (în premieră naţională) în „Egoistul” lui Jean Anouilh.
„Egoistul”, ultima piesă a lui Anouilh, datează din 1981 şi este considerată o piesă autobiografică, în care personajul central este atât calomniat cât şi calomniator. Un autor dramatic, Leon Saint-Pe (Radu Beligan) aflat la apusul unei cariere de mare succes, dezabuzat şi detaşat de restul personajelor care îşi afişează faţă de el propriul egoism, cinismul şi meschinăria. În timp ce oamenii din jurul său câştigă financiar de pe urma sa, Leon se alege cu folosirea lor pe post de personaje ale unei noi piese de teatru. Rând pe rând intră în scenă iubita (cu mult mai tânără) care îi reproşează ratarea unei cariere în teatru (Josephine- Medeea Marinescu/Ileana Olteanu), aşa zisul prieten de-o viaţă (Gaston- Damian Crâşmaru), care nu urmăreşte decât să îl „tapeze” de 50.000 de franci, „şantajându-l„ cu „pantalonaşii scurţi şi şorţuleţele albastre în picăţele” pe care cei doi le purtau în şcoala primară, cei trei copii (Arthur- Silviu Biriş, Marie-Christine- Cesonia Postelnicu, Lucie- Lamia Beligan) sau soţia, rămasă soţie doar în acte (Ardele- Carmen Stănescu/Simona Bondoc).
Personajul principal este prezentat în încercarea sa de a scrie o piesă de teatru, dar din păcate pentru el nu se bucură deloc de răgazul şi liniştea necesare. Primele probleme sunt aduse de menajeră (Dna Boudard- Sanda Toma) şi se referă la cazanul din baie, care în final ajunge să explodeze. Urmează muza, care îi reproşează neimplicarea în promovarea ei ca actriţă. Arthur, unicul băiat este şi el repede expediat chiar dacă situaţia sa nu era tocmai una de neluat în seamă. Până şi doctorul (rol jucat de-a lungul timpului de Mihai Fotino, Marin Moraru şi Tomi Cristin) este un factor de stres, pentru că îi aduce invariabil aminte de boală şi de interdicţiile implicate de aceasta. Prietenul cel mai bun, Gaston (Damian Crâşmaru), aflat în pragul unei noi căsătorii încearcă (şi în cele din urmă reuşeşte) să îl „tapeze” de 20.000 de franci. Întrunirea de familie îl mai scapă de 60.000 de franci, care se îndreaptă în mod egal către soţie, fiu şi fiica cea mică, (Marie-Christine). Singura care nu aşteaptă bani de la el este Lucie, ea cerându-i un alt favor, ceva mai deosebit.
Regia spectacolului nu aduce lucruri spectaculoase, maestrul Radu Beligan fiind un adept al teatrului clasic, fără improvizaţii hollywood-iene. Decorul se încadrează perfect în Sala Amfiteatru, fiind predominant roşu. Acţiunea se desfăşoară exclusiv în camera de lucru a lui Leon Saint-Pe, toate personajele (mai puţin cel principal) intrând şi ieşind pe cele două uşi ale aşa zisei încăperi.
După cum spuneam, distribuţia s-a mai schimbat de-a lungul anilor, dar nu pot şi nici nu vreau să nu vorbesc despre marea actriţă Carmen Stănescu, cea care a interpretat rolul Ardelei. Genială în firescul ei, o femeie fermecătoare la o vârstă trecută de 80 de ani, într-un rol care stârneşte râsete şi aplauze prin definiţie. N-am să uit niciodată, de exemplu, felul în care îşi scotea mănuşa şi îi dădea o palmă lui Silviu Biriş (Arthur) atunci când acesta o jignea pe Marie-Christine, sau felul în care ieşea din scenă strigând „Eu nu tai nimic!” (referitor la vene...). Unică era şi la aplauze, cu mâinile largi deschise, parcă şi le lua singură, aşa cum spunea Florica Ichim, vorbind despre Carmen Stănescu-„ L’actrice qui voit la vie en rose”. Din păcate această mare actriţă (poate cea mai mare a teatrului românesc) s-a retras din cauza stării de sănătate, punând capăt unei cariere impresionante. Dublura lui Carmen Stănescu este astăzi Simona Bondoc, o altă mare actriţă a Naţionalului, destul de apropiată ca stil, aducând un plus de dinamică spectacolului.
Nu pot să nu-l amintesc pe Damian Crâşmaru, acest „nebun frumos” (soţul lui Carmen Stănescu), care la rândul său creează un Gaston absolut savuros, comic în meschinăria şi cinismul său, comic prin felul în care spune „Ca toţi oamenii, mi-am înşelat nevestele, mi-am trădat prietenii, ca toţi oamenii...”, comic până şi prin felul în care intră şi iese din scenă.
Rolul doctorului a fost jucat de Mihai Fotino (pe care nu am avut ocazial să îl văd), Marin Moraru (de care imi aduc aminte cum la reluarea spectacolului în 2007, după 1 ani de pauză, a fost aplaudat minute în şir la intrarea în scenă) şi Tomi Cristin, care face lucrurile suficient de bine încât lumea să râdă şi să aplaude.
Mi-a plăcut Lamia Beligan, pentru că, cine putea fi mai potrivită în rolul de fiică decât însăşi fiica maestrului? Legatura de rudenie se vede, pentru că cei doi interacţionează absolut natural, iar acest lucru este de bun augur în teatru. După cum spuneam ea nu aşteaptă bani de la el ci să îl înştiinţeze pe soţul său, Bernard (Mihai Niculescu) că vrea să divorţeze întrucât are o relaţie cu un italian, pe nume Romero.
Sanda Toma este un alt nume mare de pe afişul acestui spectacol, jucând rolul doamnei Boudard, menajera casei Saint-Pe. Ea este cea care îl anunţă mereu pe proprietar de problemele casei şi de cei care vin să îl viziteze, spre disperarea lui.
Radu Beligan şi-a ales cu multă inspiraţie acest rol pentru că are multe coordonate comune cu personajul: o vârstă înaintată, o carieră impresionantă în spate (chiar şi un picior bolnav). Este binecunoscută şi afinitatea maestrului pentru dramaturgia franceză. Este incredibilă vitalitatea cu care un om, la 91 de ani, susţine un rol principal, fără să aibă nevoie de sufleor (pentru că are suficientă experienţă astfel încât să treacă uşor peste momentele de pauză involuntară) într-un spectacol care a depăşit de mult 100 de reprezentaţii şi care se joacă cu casa închisă de la premieră. Mulţi se întreabă dacă nu cumva este inconştienţă să joci la o asemenea vârstă. Nici pe departe. Este firescul unui om care pe bună a dreptate a fost numit „teatrul însuşi”. Aşadar, poate fi Radu Beligan considerat un egoist? Un om care a dat totul teatrului şi a cărui ultimă mare dorinţă este să moară pe scenă? Niciodată.
Acord nota 10 spectacolului, pentru ceea ce s-a jucat până în 2007-2008 şi 9 pentru ceea ce puteţi vedea astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu