La Teatrul Evreiesc de Stat a avut loc în sfârşitul stagiunii trecute (2009-2010) premiera spectacolului „Păpuşarul” de Gilles Segal, în regia lui Alexander Husvater şi cu o distribuţie excelentă. Cu acest spectacol redeschid şi eu „stagiunea” materialelor pe „Teatrul nostru”.
„Păpuşarul” este un spectacol reacţie la spoiala de cultură făcută de multe spectacole comerciale jucate prin diverse locuri obscure (unele chiar prin teatre cu pretenţii), care nu merită titulatura de spectacol de teatru. Tema piesei este una profundă şi complexă, de aceea un spectator care nu ştie ce a însemnat Holocaustul nu va putea înţelege pe deplin mesajul transmis. Cu o regie cu multe inovaţii şi un joc actoricesc excelent, „Păpuşarul” poate fi numit, fără intenţie de flatare, un spectacol de reală calitate.
Gilles Segal, autor, actor şi regizor contemporan, scrie o piesă-document, care redă un crâmpei din dimensiunea grotescă a Holocaustului. Drama trăită de un păpuşar polonez este însă suficientă pentru a înţelege înfiorătoarele întâmplări ale dictaturii lui Hitler.
Primul artificiu regizoral este urcarea spectatorilor pe scenă, aproape de actori, devenind astfel publicul imaginat de Samuel Finkelbaum (Constantin Florescu). Referitor la decor, nu am înţeles rolul multiplelor becuri atârnate, dar mi-au plăcut apariţiile păpuşilor mânuite de actori prin şifonier sau şemineu.
Povestea se întâmplă în anul 1950, la 5 ani de la terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, la etajul 4 al unui imobil din Berlin. Păpuşarul Samuel Finkelbaum este un evreu evadat din lagărul de concentrare Birkenau (Auschwitz II), din Polonia, unde se presupune că peste 1 milion de evrei şi-au pierdut viaţa (cifra exactă nu este cunoscută). Autoizolându-se în această cameră, refuză categoric să accepte că războiul luase sfârşit. Încercările disperate ale proprietăresei (Natalie Ester) de a-l convinge că nu mai este niciun pericol afară, eşuează de fiecare dată. Nici Popov, Spencer, Weissfeld sau doctorul (toţi 4 interpretaţi de Nicolae Călugăriţa) nu reuşesc să îl facă să deschidă uşa.
Păpuşarul trăieşte într-un etern trecut, prin intermediul marionetelor sale, ale căror mânuitori muriseră de mult, dar apar în scenă ca o,să-i spunem, eventuală întruchipare a imaginaţiei sale. Trăieşte într-o încercare disperată de a înebuni pentru a-şi uita şi a-şi nega trecutul.
Finalul deschide uşa coliviei sale prin apariţia unui vechi prieten, camarad de suferinţă în lagărul Birkenau, Schwarzkopf (Rudy Rosenfeld). Este singurul în care, după atâţia ani, are încredere că poate să îl primească înăuntru fără să fie pus în pericol. Din discuţiile purtate cu acesta aflăm şi de ce îşi dorea atât de mult să regizeze un spectacol în care să ilustreze nunta cu Rachela: pentru că aceasta fusese omorâtă în lagăr (însărcinată fiind) şi el se afla printre cei care trebuiau să incendieze groapa cu cadavre, printre care se afla şi cel al soţiei sale.
În mare parte, piesa cuprinde încercările lui Finkelbaum de a îşi imagina regia unui ultim spectacol al său. Din trupa sa fac parte păpuşi cu diverse simbolistici: tatăl său (Darius Daradici), mama sa (Anka Levana), rabinul (Viorel Manole sau Marian Simion), nebunul/doctorul (Marius Călugăriţa) şi violonista (Iolanda Covaci).
Am apreciat foarte tare jocul actorilor. Constantin Florescu este desăvârşit, excepţional, într-un rol care, personal, mi se pare extrem de dificil. Alternează cu maiestrie momentele în care işi expune imaginaţia şi capătă oarecare dimensiuni paranormale, cu cele în care se umanizează şi intră în contact cu personajele care îi bat la uşă.
Mi-au plăcut foatre mult şi Nicolae Călugăriţa, care, deşi are intervenţii scurte, interpretează 4 personaje diferite cu mare succes. N-aş vrea să nu-i menţionez pe Natalie Ester şi Rudy Rosenfeld care, deopotrivă, mi s-au părut minunaţi.
Finalul nu aduce actorii în faţa publicului pentru aplauze, ceea ce este o altă inovaţie pentru care Hausvater optează. Nu vă speriaţi însă, veţi avea prilejul să îi şi aplaudaţi...
8.5 Puncte din 10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu