O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale 7.5/10

Una dintre piesele de căpătâi ale părintelui dramaturgiei româneşti. Toată lumea o cunoaşte, toată lumea a citit-o, văzut-o etc. Distribuţii şi regii au fost multe, care mai de care mai spectaculoase şi mai interesante, cu actori numai unul şi unul. Doar dacă pomenim de Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Dem Rădulescu, Ştefan Bănică, Mariana Mihuţ, Florina Cercel, Gheorghe Dinică, Marin Moraru ş.a., tragem lesne concluzia că avem de-a face cu una dintre cele mai jucate piese româneşti. Probabil că sunt foarte puţin actori (bărbaţi) care să nu fi jucat cel puţin o dată în piesa „O scrisoare pierdută”. În acest context, este foarte greu să aduci ceva nou, să surprinzi, să faci lumea să revadă piesa într-o distribuţie nouă. Sunt destule exemple de puneri în scenă care nu au avut succes.
Doru Ana a avut curajul de a aduce scrisoarea pierdută la Bulandra, într-o viziune cu totul nouă, nonconformistă şi care s-a dovedit de succes, cel puţin până acum. Piesa este adusă în zilele noastre prin decor şi anumite acţiuni ale personajelor. Textul a rămas neschimbat, de altfel ar fi fost destul de greu, poate imposibil, să aduci textul lui Caragiale la vocabularul actual. Veţi vedea uşi automate, telefoane mobile, laptopuri, un steag al Uniunii Europene şi mai ales costume cât se poate de cotidiene. Apropo de uşile glisante, trebuie să menţionez faptul că acestea au avut o problemă în ziua în care am văzut spectacolul, în sensul că nu se mai închideau la un moment dat, lucru care a fost neplăcut pentru că toată atenţia publicului s-a îndreptat asupra lor.
„O scrisoare pierdută” are câteva personaje care construiesc şi în jurul cărora este constuită acţiunea: Ştefan Tipatescu, interpretat aici de Şerban Pavlu, despre care pot să spun că nu m-a captivat în mod deosebit (am văzut roluri mai bune făcute de el, cei drept nu principale). Zoe Trahanache, una dintre personajele de marcă ale dramaturgiei româneşti, este interpretată de Daniela Nane. Aici părerile sunt împărţite (la fel ca şi în cazul spectacolului în sine), unii spun că joacă foarte bine, alţii că joacă foarte prost. Eu spun că pentru această viziune scenică, Daniela Nane este foarte potrivită şi joacă bine. Este prezentă, activă, fermecătoare pe alocuri şi mai ales credibilă. Doru Ana (care semnează şi regia) întruchipează un Zaharia Trahanache elegant, sobru, al cărui tic verbal „ai puţintică răbdare” rostit foarte rapid şi câteodată aproape în şoaptă, devine aproape insesizabil. Comicul personajului (la fel ca şi în cazul celorlalte personaje ) vine din acţiuni precum folosirea telefoanelor mobile şi a interacţiunii cu articole ale modernităţii cotidiene, de aceea Zaharia Trahanache interpretat de Doru Ana este departe de tiparul clasic al acestui rol. Gigi Ifrim este Ghiţă Pristanda, nu un poliţist din secolul trecut ci unul de la brigada Anti-Tero. În deschiderea spectacolului, acesta nu îi va relata prin „viu grai” lui Tipătescu vorbele lui Nae Caţavencu la care trăsese cu urechea. Pentru că tehnologia este la ea acasă cei doi vor asculta la un reportofon înregistrarea audio a vorbelor ziaristului.
Am considerat întotdeauna că un rol cheie al acestei piese este cel al lui Nae Caţavencu. Vlad Zamfirescu nu mai este cunoscut doar ca fiind fiul lui Florin Zamfirescu. Am fost tentat să cred că nu i se potriveşte acest rol, dar m-am înşelat. Dacă despre Doru Ana spuneam că se îndepărtează foarte tare de tiparul clasic, la Vlad Zamfirescu este valabil contrariul.
În galeria personajelor secundare se include Lucian Ifrim, cetăţeanul turmentat, un cetăţean turmentat mai degrabă microbist decât alegător. Indecizia nu este numai politică ci şi „fotbalistică”, întrucât personajul poartă însemnele mai multor cluburi, dintre care cel mai evident este însă fularul lui Dinamo.
M-am bucurat foarte tare să îl revăd pe Nicolae Urs, un mare actor român pe care personal îl apreciez foarte mult, în rolul lui Tache Farfuridi. Acesta face cuplu cu Adrian Ciobanu (Iordache Brânzovenescu), cei doi fiind oarecum antitetici din perspectiva apropierii de viziunea aceasta modernistă de regie. Trebuie să remarc şi cioacele pe care le face Adrian Ciobanu la intrarea în scenă, mai exact nişte sunete care prima sau a doua oară sunt amuzante, dar la un moment dat devin stupide.
Pe Marius Florea Vizante îl cunoaşte toată lumea, în spectacolul „ O scrisoare pierdută” intrepretându-l pe Agamiţă Dandanache. Agamiţă Dandanache, canditatul trimis de la centru care dă peste cap toate calulculele politice ale mai marilor oraşului. Nu veţi vedea la Marius Florea Vizante celebrele defecte de vorbire care au făcut celebru personajul, ci un tip de bani gata, cu puloverul pe umeri şi telefonul cu touchscreen şi stylus tot timpul în mana. Rămâne însă acelaşi tip confuz, mereu cu capul în nori şi cu aceleaşi ticuri verbale.
Am observat în Sala Toma Caragiu a teatrului Bulandra foarte mulţi tineri, ceea ce m-a făcut să înţeleg rapid care este publicul ţintă al acestui spectacol. Recunosc că nu m-a durut burta de râs, poate şi pentru faptul că ştiam foarte bine acţiunea, dar nici nu am plecat dezamăgit. Este un spectacol interesant prin viziunea regizorală, respectă în întregime textul, ceea ce pe de o parte este bine, dar pe de altă parte este rău pentru că durează cam mult (aprox 3 ore cu pauză) şi ne aduce în scenă actori pe care mulţi dintre noi nu îi cunoaştem foarte bine.

Îi acord un punctaj de 7.5.