O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale 7.5/10

Una dintre piesele de căpătâi ale părintelui dramaturgiei româneşti. Toată lumea o cunoaşte, toată lumea a citit-o, văzut-o etc. Distribuţii şi regii au fost multe, care mai de care mai spectaculoase şi mai interesante, cu actori numai unul şi unul. Doar dacă pomenim de Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Dem Rădulescu, Ştefan Bănică, Mariana Mihuţ, Florina Cercel, Gheorghe Dinică, Marin Moraru ş.a., tragem lesne concluzia că avem de-a face cu una dintre cele mai jucate piese româneşti. Probabil că sunt foarte puţin actori (bărbaţi) care să nu fi jucat cel puţin o dată în piesa „O scrisoare pierdută”. În acest context, este foarte greu să aduci ceva nou, să surprinzi, să faci lumea să revadă piesa într-o distribuţie nouă. Sunt destule exemple de puneri în scenă care nu au avut succes.
Doru Ana a avut curajul de a aduce scrisoarea pierdută la Bulandra, într-o viziune cu totul nouă, nonconformistă şi care s-a dovedit de succes, cel puţin până acum. Piesa este adusă în zilele noastre prin decor şi anumite acţiuni ale personajelor. Textul a rămas neschimbat, de altfel ar fi fost destul de greu, poate imposibil, să aduci textul lui Caragiale la vocabularul actual. Veţi vedea uşi automate, telefoane mobile, laptopuri, un steag al Uniunii Europene şi mai ales costume cât se poate de cotidiene. Apropo de uşile glisante, trebuie să menţionez faptul că acestea au avut o problemă în ziua în care am văzut spectacolul, în sensul că nu se mai închideau la un moment dat, lucru care a fost neplăcut pentru că toată atenţia publicului s-a îndreptat asupra lor.
„O scrisoare pierdută” are câteva personaje care construiesc şi în jurul cărora este constuită acţiunea: Ştefan Tipatescu, interpretat aici de Şerban Pavlu, despre care pot să spun că nu m-a captivat în mod deosebit (am văzut roluri mai bune făcute de el, cei drept nu principale). Zoe Trahanache, una dintre personajele de marcă ale dramaturgiei româneşti, este interpretată de Daniela Nane. Aici părerile sunt împărţite (la fel ca şi în cazul spectacolului în sine), unii spun că joacă foarte bine, alţii că joacă foarte prost. Eu spun că pentru această viziune scenică, Daniela Nane este foarte potrivită şi joacă bine. Este prezentă, activă, fermecătoare pe alocuri şi mai ales credibilă. Doru Ana (care semnează şi regia) întruchipează un Zaharia Trahanache elegant, sobru, al cărui tic verbal „ai puţintică răbdare” rostit foarte rapid şi câteodată aproape în şoaptă, devine aproape insesizabil. Comicul personajului (la fel ca şi în cazul celorlalte personaje ) vine din acţiuni precum folosirea telefoanelor mobile şi a interacţiunii cu articole ale modernităţii cotidiene, de aceea Zaharia Trahanache interpretat de Doru Ana este departe de tiparul clasic al acestui rol. Gigi Ifrim este Ghiţă Pristanda, nu un poliţist din secolul trecut ci unul de la brigada Anti-Tero. În deschiderea spectacolului, acesta nu îi va relata prin „viu grai” lui Tipătescu vorbele lui Nae Caţavencu la care trăsese cu urechea. Pentru că tehnologia este la ea acasă cei doi vor asculta la un reportofon înregistrarea audio a vorbelor ziaristului.
Am considerat întotdeauna că un rol cheie al acestei piese este cel al lui Nae Caţavencu. Vlad Zamfirescu nu mai este cunoscut doar ca fiind fiul lui Florin Zamfirescu. Am fost tentat să cred că nu i se potriveşte acest rol, dar m-am înşelat. Dacă despre Doru Ana spuneam că se îndepărtează foarte tare de tiparul clasic, la Vlad Zamfirescu este valabil contrariul.
În galeria personajelor secundare se include Lucian Ifrim, cetăţeanul turmentat, un cetăţean turmentat mai degrabă microbist decât alegător. Indecizia nu este numai politică ci şi „fotbalistică”, întrucât personajul poartă însemnele mai multor cluburi, dintre care cel mai evident este însă fularul lui Dinamo.
M-am bucurat foarte tare să îl revăd pe Nicolae Urs, un mare actor român pe care personal îl apreciez foarte mult, în rolul lui Tache Farfuridi. Acesta face cuplu cu Adrian Ciobanu (Iordache Brânzovenescu), cei doi fiind oarecum antitetici din perspectiva apropierii de viziunea aceasta modernistă de regie. Trebuie să remarc şi cioacele pe care le face Adrian Ciobanu la intrarea în scenă, mai exact nişte sunete care prima sau a doua oară sunt amuzante, dar la un moment dat devin stupide.
Pe Marius Florea Vizante îl cunoaşte toată lumea, în spectacolul „ O scrisoare pierdută” intrepretându-l pe Agamiţă Dandanache. Agamiţă Dandanache, canditatul trimis de la centru care dă peste cap toate calulculele politice ale mai marilor oraşului. Nu veţi vedea la Marius Florea Vizante celebrele defecte de vorbire care au făcut celebru personajul, ci un tip de bani gata, cu puloverul pe umeri şi telefonul cu touchscreen şi stylus tot timpul în mana. Rămâne însă acelaşi tip confuz, mereu cu capul în nori şi cu aceleaşi ticuri verbale.
Am observat în Sala Toma Caragiu a teatrului Bulandra foarte mulţi tineri, ceea ce m-a făcut să înţeleg rapid care este publicul ţintă al acestui spectacol. Recunosc că nu m-a durut burta de râs, poate şi pentru faptul că ştiam foarte bine acţiunea, dar nici nu am plecat dezamăgit. Este un spectacol interesant prin viziunea regizorală, respectă în întregime textul, ceea ce pe de o parte este bine, dar pe de altă parte este rău pentru că durează cam mult (aprox 3 ore cu pauză) şi ne aduce în scenă actori pe care mulţi dintre noi nu îi cunoaştem foarte bine.

Îi acord un punctaj de 7.5.

Tartuffe de Moliere 9/10

Punerea pe afiş a titlului unei comedii de Moliere nu e neapărat sinonimă cu succesul. Mai ales când nu aveam de-a face cu cea mai cunoscută dintre scrierile celebrului dramaturg francez, pe numele lui adevărat Jean-Baptiste Poquelin. Prin excelenţă, Moliere este simbolul satirei comice în dramaturgia mondială (cel puţin pentru perioada Evului Mediu şi a Renaşterii). Şi nu este de ici de colo faptul că a avut concurenţă serioasă, doar dacă îi menţionez pe Francois Rabelais şi chiar Miguel de Cervantes e suficient. Spuneam aşadar că nu este suficient doar numele autorului. Este nevoie şi de actori pe măsură şi nu în ultimul rând de o regie pe măsură.
Tartuffe, pus în scenă la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional, îndeplineşte toate aceste condiţii. Vorbim de regia lui Andrei Belgrader, un regizor american de origine română, plecat peste ocean încă de la sfârşitul anilor `70, cu o experienţă mai mult decât notabilă în punerea în scenă a spectacolelor pe Broadway şi cu o poveste de viaţă mai mult decât spectaculoasă, pe care vă las însă să o aflaţi din presă. Actorii sunt şi ei nume mari ai teatrului românesc: Horaţiu Mălăele, Simona Bondoc, Ana Ciontea (a cărei revenire după mai bine de 10 ani pe scena TNB o salut cu entuziasm), Alexandru Georgescu, Magda Catone şi mai tinerii Marius Rizea sau Silviu Biriş.
Spectacolul începe într-un decor extrem de simplu, compus dintr-un covor rotund, căruia personajele îi vor da ocol în multe situaţii, pe tot parcursul piesei, un candelabru şi cateva lămpi amplasate pe marginea scenei. În familia Orgon, capul familiei (Alexandru Georgescu) şi mama acestuia- doamna Pernelle (Simona Bondoc) ajung să trăiască din ce în ce mai mult sub influenţa unu hoţ cu chip de sfânt – Tartuffe (Horaţiu Mălăele), pe care ajung aproape să îl divinizeze.
O primă mare problemă (pe post de intrigă) apare în momentul în care Orgon hotărăşte să o căsătorească pe fiica sa Mariana (Simona Popescu) cu Tartuffe, în ciuda faptului că aceasta era logodită cu Valer (Silviu Biriş). Este interesant dialogul dintre Orgon şi Dorina-menajera (Magda Catone) care încercă să îl convingă pe bărbat că ceea ce intenţionează să facă este o mare prostie. Autoritatea menajerei asupra lui Orgon va face spectatorii să râdă, mai ales că alegerea Magdei Catone pentru acest rol a fost foarte inspirată.
Tartuffe îşi sapă singur groapa atunci când îi mărturiseşte doamnei Elmira- soţia lui Orgon (Ana Ciontea) că are o „pasiune” (de fapt ceva mai mult decât o pasiune) pentru ea. Damis- fratele Marianei (Daniel Badale) trage cu urechea la discuţia dintre Tartuffe şi mama sa şi îi deconspiră fapta lui Orgon. Acesta nici nu vrea să audă de aşa ceva, ba mai mult decât atât, îl dezmoşteneşte pe Damis şi îl dă afară din casă. Pentru ca ridicolul să fie total, trece toată averea pe numele lui Tartuffe. Elmira nu lasă lucrurile aşa şi îl invită pe soţul ei să participe ascuns la o discuţie dintre ea şi Tartuffe, pentru a-l demasca pe impostor. Zis şi făcut, Orgon se ascunde sub o masă şi ia parte la dezonoarea pe care Tartuffe este pe cale să i-o producă. Elmira se lasă greu, colac peste pupăză ajunge chiar să fie fugărită pe scenă şi chiar pe sub masă de aşa-zisul prieten al familiei , momente în care spectatorii râd copios. Apogeul se atinge atunci când, de sub masă, în loc să iasă Tartuffe şi Elmira, ies Orgon şi Tartuffe.
Evident, personajul care dă şi numele piesei este izgonit din casă, în ciuda opoziţiei doamnei Pernelle (care reintră în scenă), dar se reîntoarce, de data aceasta îmbrăcat elegant, cu o blană de vulpe în jurul gâtului (vi-l imaginaţi pe Horaţiu Mălăele într-o asemenea ipostază) pentru a-i anunţa pe Orgon şi familia sa că trebuie să parasească urgent locuinţa întrucât aceasta se afla în proprietatea sa. Înşelăciunea este pedepsită de rege (care nu se ştie prin ce mijloace aflase de ea) şi Tartuffe este condamnat la moarte. Spectacolul se încheie spectaculos, cu baloane de săpun, confetii şi un recital muzical susţiunut de Silviu Biriş şi Marius Rizea, toate acestea în cinstea nunţii dintre Mariana şi Valer. Va fi foarte interesant să îi vedeţi pe actori dansând pe scenă într-o coregrafie spectaculoasă, mai ales pe Simona Bondoc, care în ciuda vârstei, are o vitalitate de invidiat.
De fapt, în finalul piesei se vede şi mai accentuat amprenta regizorului pentru că se aduce ceva din comercialul şi ludicul punerilor în scenă de pe Broadway. Să nu uităm de faptul că bărbaţii (şi nu numai) se vor delecta cu prezenţa celor 4 nimfe, pe toată durata spectacolului.
Merită să vedeţi Tartuffe pentru că nu vă veţi plictisi. În primul rând, pentru că este un spectacol foarte dinamic, în al doilea rând, pentru că veţi vedea pe scenă (aşa cum am mai spus) actori foarte buni, în al treilea rând, pentru că se termină ca un show adevărat şi în al patrulea rând, (de ce de nu) pentru că nu este un spectacol interminabil, având 1 oră şi 50 de minute.
Îi acord nota 9.

Sinucigaşul de Nikolai Erdman 8.5/10

Nikolai Erdman a scris piesa „Sinucigaşul” la vârsta de 28 de ani, mai exact în anul 1928. Personajul principal, Semion Semionovici Podsekalnikov este apropiat de vârsta autorului din acel moment. Cu toate că vorbim de una dintre cele mai bune piese de teatru date umanităţii de Rusia, „Sinucigaşul” a fost interzisă în timpul regimului stalinist, Erdman fiind chiar deportat în Siberia , neapucând să îşi vadă piesa pusă în scenă în ţara natală decât o singură dată, în faţa unei comisii speciale care avea sarcina de a aproba sau nu spectacolul.
Teatrul Naţional, prin persoana regizorului Felix Alexa propune o distribuţie de excepţie: Dan Puric, Adela Mărculescu, Costel Constantin, Marius Bodochi, Marius Manole, Silviu Biriş, Ileana Olteanu ş.a. Este unul din motivele pentru care spectacolul se joacă cu casa închisă de la premieră, aşa că, dacă doriţi să prindeţi bilete trebuie să le procuraţi din timp.
Pe durata celor 2 ore şi 15 minute (fără pauză) veţi vedea expusă pe scenă drama unui tânăr, Semion Podsekalnikov (Dan Puric), care rămas şomer trăieşte întreţinut de soţia sa - Maria Lukianovna (Ileana Olteanu) , fapt care îi răneşte teribil orgoliul şi îl face să simtă că se află pe lume degeaba. Încă de la început Semion face o criză de nervi şi ameninţă că se sinucide-făcând astfel trimitere directă la titlu. Urmează dispariţia sa din scenă şi căutarea disperată a soţiei şi soacrei- Serafima Ilinicina (Adela Mărculescu) care erau convinse că acesta şi-a pus capăt zilelor.
Costel Constantin este vecinul (Aleksandr Petrovici Kalabuşkin) care încercă să-l convingă să renunţe la macabra idee. Din momentul în care acesta află de intenţiile lui Simeon vestea se răspândeşte rapid şi diverse personaje, arhetipuri ale unor categorii sociale vor încerca să profite de pe urma sinuciderii nefericitului personaj principal, punând moartea acestuia în semn de jertfă pentru respectiva categorie socială.
N-aş vrea să trec totuşi peste o scenă la care sala râde în hohote: cea în care Semion învaţă să cânte la TUBĂ. Mai precis încearcă să înveţe să cânte la tubă. Exerciţiile în care scuipă bucăţi de hârtie sau primele sunete scoase de instrumentul cu pricina sunt “apogeul” comic al spectacolului. Din momentul în care reuşeşte să facă tuba să cânte şi până când descoperă în manual că pentru a învăţa gama are nevoie şi de un pian, viziunea asupra vieţii i se schimbă radical, cerându-i soţiei chiar să renunţe la slujbă pentru că aveau să trăiască regeşte din banii câştigaţi de el cântând la tubă. Din păcate calculele îi sunt date rapid peste cap pentru că achiziţionarea unui pian era peste puterile sale.
Depăşind acest moment, protagonistul revine la ideea sinuciderii. După cum spuneam, diverşi reprezentanţi ai unor categorii sociale încearcă să profite de pe urma sinuciderii sale, ajungând chiar să promită bani în schimbul unui câştig de imagine de pe urma acestei presupuse morţi. Spre ghinionul acestor profitori , Semion Semionovici începe să îşi schimbe intenţiile. Comicul intervine atunci când asistat de susţinătorii sinuciderii sale se îmbată (pentru a prinde curaj) şi cade într-un somn profund, nicidecum însă somnul de veci. Urmează apoi funerariile unui om care de fapt era viu, momente în care spectatorii se vor amuza din nou copios. Vine şi secunda în care Podsekalnikov se ridică din sicriu şi îi oripilează pe ceilalţi cu faptul că îşi schimbase radical viziunea: vroia să trăiască.
Toate aceste evenimente au şi o urmare tragică. Viktor Viktorovici (Silviu Biriş) anunţă faptul că un personaj important îşi pusese capăt zilelor, din respect pentru Podsekalnikov, lăsând în urma sa un bilet pe care scria „Semion a avut mare dreptate, viaţa nu are sens”.
Lăsând la o parte latura comică (fără de care spectacolele din ziua de azi probabil că nu ar mai exista- spun asta pentru că lumea, din ce în ce mai mult, vine la teatru pentru a râde şi tocmai de aceea regizorii şi actorii se axează cu precădere pe aceast lucru), “Sinucigaşul” lui Nikolai Erdman are mult substrat. Ideea esenţială este valoarea vieţii, indiferent de greutăţile lumeşti şi chiar şi într-o societate marxistă, în care nu existau indivizi, ci mase, sinuciderea nu este o soluţie.
Actorii din spectacolul de la “Naţional” sunt unul şi unul. Într-un context în care Dan Puric are tot mai mare succes la public, cărţile şi spectaolele sale vânzându-se excelent, alegerea lui Felix Alexa este cât se poate de inspirată. Pentru cei (şi mai ales cele) care sunt fani Dan Puric va fi o adevărată încântare să îl vadă în acest rol în care face de toate: râde, se enervează, urlă, “se îmbată”, face chiar şi breakdance şi mai presus de toate ne împărtăşeşte imensul său talent. Ileana Olteanu interacţionează foarte bine cu personajul principal, poate şi pentru faptul că cei doi sunt împreună şi în spatele cortinei. Adela Mărculescu (despre care voi vorbi pe larg în articolele următoare) rămâne una dintre actriţele mele preferate, o doamnă pe care o suspectez că bea elixirul tinereţii dimineaţa, pentru că în acest spectacol (şi nu numai) este de o vitalitate ieşită din comun. Costel Constantin, la fel ca şi Marius Bodochi îşi respectă statul de mari actori, fiind ajutaţi si de rolurile care li se potrivesc pe deplin.
În concluzie, “Sinucigaşul” de Nikolai Erdman la Teatrul Naţional Bucureşti este un spectacol pe care merită să îl vedeţi, piesa în sine fiind o capodoperă, dar atenţie celor care nu agrează teatrul absurdului, pentru că atât prin natura scrierii cât şi a punerii în scenă, piesa se apropie foarte mult de acest gen de teatru. Nota pe care i-o acord este 8.5.