S-a sfârşit cum a-nceput de Sean O'Casey 9/10

Dacă cineva mă întreabă a câta piesă regizată de Mălăele este acesta, n-am să ştiu să răspund. În fond nu are nicio importanţă, atâta timp cât rezultatele regiilor sale sunt sclipitoare. Unii ar fi tentaţi să spună că succesul a ceea ce pune în scenă se bazează în genere pe faptul că joacă în ele, dar nu este chiar aşa. Dovadă „Revizorul” (în varianta cu Ştefan Bănică) şi în acelaşi timp piesa de faţă. Cel mai de succes spectacol rămâne însă în opinia mea „ Cafeneaua”, unul dintre cele mai longevive spectacole din Bucureşti, un spectacol pe niciun iubitor de teatru nu ar trebui să îl rateze. Nici „Lecţia” lui Eugen Ionescu, piesă regizată şi re-regizată nu este mai puţin semnificativă. Cei drept, ambele îl au ca protagonist şi din postura de actor, aşa că afirmaţia anterioară este parţial acoperită.

Dar să revenim la oile noastre şi să aducem în discuţie piesa „S-a sfârşit cum a început” a irlandezului Sean O'Casey, cu premiera la Sala Mare a Teatrului Naţional, din păcate la sfârşit de stagiune. Nu reuşesc să mă împac cu ideea acesta a premierelor la sfârşit de stagiune, cu toate că ştiu care este raţiunea (nu are rost să o dezvolt însă aici). Aşadar, Sala Mare, aproape plină de lume entuziastă, venită într-o seară călduroasă de iunie să vadă o nouă născocire regizorală de-a lui Mălăele. Aşa arăta seara premierei. În sală, decorul fără cortină (evident-probabil o să asistăm în curând la desfinţarea acestui element) şi un actor pe scenă. De fapt o actriţă: Victoria Dicu. În mod inconştient, prima intenţie pe care o ai văzând un actor pe scenă este să te întrebi dacă nu cumva spectacolul a început. Îţi dai seama în scurt timp că spectacolul nu a început şi că este vorba doar de un artificiu regizoral. Aşadar Lizzie îşi face deja de lucru în casa amenajată pe scenă încă de când spectatorii intră în sală. Şi nu ezită să atragă atenţia scuturând o bucată de pânză udă peste spectatorii din partea stângă a primului rând (ATENŢIE!).
Subiectul piesei este unul extrem de uşor: cei doi soţi, Darry (Mihai Constantin) şi Lizzie (Victoria Dicu) fac schimb de îndatoriri „casnice” într-o zi. Asfel, femeia merge pe o ploaie torenţială să cosească, în timp ce bărbatul rămâne acasă să se ocupe de gospodărie . Conflictul dintre cei doi care determină această inversare de roluri are loc tocmai din cauza faptului că Darry considera munca soţiei sale un fleac. Rămas acasă, se apucă de lucru, nu înainte de a îşi face curaj cu câteva guri bune de alcool. Până la sosirea amicului său Barry (Daniel Badale), lucrurile decurg aparent normal, omul chiar părând că va duce lucrurile la bun sfârşit şi îi va demonstra femeii că a avut dreptate. „Calamităţile” încep din momentul în care Barry se decide să îl ajute pe prietenul său şi într-o primă fază dărâmă un dulap plin cu vase. Urmează şi alte nenorociri, cei doi ajung chiar să fie târâţi de vacă pe horn (cea mai tare fază din spectacol), se umplu de sânge şi sfârşesc prin a arunca casa în aer. Un alt moment genial este cel în care cei doi cântă şi exersează o aşa zisă coregrafie, pentru un spectacol de a doua zi. Finalul este puţin hilar, oarecum simplist şi pe undeva aducând aminte de teatrul absurdului. Cei doi ies din beciul din care a pornit explozia, cu aripi de înger, iar Lizzie apare cu o coasă în mână simbolizând, evident, moartea.

Mihai Constantin are în rolul ăsta multe puncte comune cu cel din Oblomov. Pentru cei care au văzut şi spectacolul de la Bulandra, va fi uşor să le identifice. Diferenţa este că aici joacă într-o comedie şi personajul nu este atât de complex, punându-se accent pe partea ludică şi mai puţin pe trăirism. Cuplul pe care îl face cu Daniel Badale este extrem de reuşit, în opinia mea, în primul rând pentru că cei doi sunt tipologii foarte diferite. De fapt, succesul spectacolului din această diferenţă şi completare vine, pentru că cei doi sunt prezenţi pe scenă aproape 80 la sută din timp şi atunci relaţia dintre ei devine un factor decisiv. Pe Daniel Badale vă invit să îl urmăriţi şi în alte spectacole (eu am făcut-o), este de un real talent şi are câteva roluri de comedie mai mult decât reuşite.

Mergeţi să vedeţi „S-a sfârşit cum a-nceput”, face toţi banii şi cred că va fi unul dintre spectacolele cele mai bine vândute ale Naţionalului în următorii ani.
Nota 9/10

Sinucigaşul de Nikolai Erdman 8.5/10

Nikolai Erdman a scris piesa „Sinucigaşul” la vârsta de 28 de ani, mai exact în anul 1928. Personajul principal, Semion Semionovici Podsekalnikov este apropiat de vârsta autorului din acel moment. Cu toate că vorbim de una dintre cele mai bune piese de teatru date umanităţii de Rusia, „Sinucigaşul” a fost interzisă în timpul regimului stalinist, Erdman fiind chiar deportat în Siberia , neapucând să îşi vadă piesa pusă în scenă în ţara natală decât o singură dată, în faţa unei comisii speciale care avea sarcina de a aproba sau nu spectacolul.
Teatrul Naţional, prin persoana regizorului Felix Alexa propune o distribuţie de excepţie: Dan Puric, Adela Mărculescu, Costel Constantin, Marius Bodochi, Marius Manole, Silviu Biriş, Ileana Olteanu ş.a. Este unul din motivele pentru care spectacolul se joacă cu casa închisă de la premieră, aşa că, dacă doriţi să prindeţi bilete trebuie să le procuraţi din timp.
Pe durata celor 2 ore şi 15 minute (fără pauză) veţi vedea expusă pe scenă drama unui tânăr, Semion Podsekalnikov (Dan Puric), care rămas şomer trăieşte întreţinut de soţia sa - Maria Lukianovna (Ileana Olteanu) , fapt care îi răneşte teribil orgoliul şi îl face să simtă că se află pe lume degeaba. Încă de la început Semion face o criză de nervi şi ameninţă că se sinucide-făcând astfel trimitere directă la titlu. Urmează dispariţia sa din scenă şi căutarea disperată a soţiei şi soacrei- Serafima Ilinicina (Adela Mărculescu) care erau convinse că acesta şi-a pus capăt zilelor.
Costel Constantin este vecinul (Aleksandr Petrovici Kalabuşkin) care încercă să-l convingă să renunţe la macabra idee. Din momentul în care acesta află de intenţiile lui Simeon vestea se răspândeşte rapid şi diverse personaje, arhetipuri ale unor categorii sociale vor încerca să profite de pe urma sinuciderii nefericitului personaj principal, punând moartea acestuia în semn de jertfă pentru respectiva categorie socială.
N-aş vrea să trec totuşi peste o scenă la care sala râde în hohote: cea în care Semion învaţă să cânte la TUBĂ. Mai precis încearcă să înveţe să cânte la tubă. Exerciţiile în care scuipă bucăţi de hârtie sau primele sunete scoase de instrumentul cu pricina sunt “apogeul” comic al spectacolului. Din momentul în care reuşeşte să facă tuba să cânte şi până când descoperă în manual că pentru a învăţa gama are nevoie şi de un pian, viziunea asupra vieţii i se schimbă radical, cerându-i soţiei chiar să renunţe la slujbă pentru că aveau să trăiască regeşte din banii câştigaţi de el cântând la tubă. Din păcate calculele îi sunt date rapid peste cap pentru că achiziţionarea unui pian era peste puterile sale.
Depăşind acest moment, protagonistul revine la ideea sinuciderii. După cum spuneam, diverşi reprezentanţi ai unor categorii sociale încearcă să profite de pe urma sinuciderii sale, ajungând chiar să promită bani în schimbul unui câştig de imagine de pe urma acestei presupuse morţi. Spre ghinionul acestor profitori , Semion Semionovici începe să îşi schimbe intenţiile. Comicul intervine atunci când asistat de susţinătorii sinuciderii sale se îmbată (pentru a prinde curaj) şi cade într-un somn profund, nicidecum însă somnul de veci. Urmează apoi funerariile unui om care de fapt era viu, momente în care spectatorii se vor amuza din nou copios. Vine şi secunda în care Podsekalnikov se ridică din sicriu şi îi oripilează pe ceilalţi cu faptul că îşi schimbase radical viziunea: vroia să trăiască.
Toate aceste evenimente au şi o urmare tragică. Viktor Viktorovici (Silviu Biriş) anunţă faptul că un personaj important îşi pusese capăt zilelor, din respect pentru Podsekalnikov, lăsând în urma sa un bilet pe care scria „Semion a avut mare dreptate, viaţa nu are sens”.
Lăsând la o parte latura comică (fără de care spectacolele din ziua de azi probabil că nu ar mai exista- spun asta pentru că lumea, din ce în ce mai mult, vine la teatru pentru a râde şi tocmai de aceea regizorii şi actorii se axează cu precădere pe aceast lucru), “Sinucigaşul” lui Nikolai Erdman are mult substrat. Ideea esenţială este valoarea vieţii, indiferent de greutăţile lumeşti şi chiar şi într-o societate marxistă, în care nu existau indivizi, ci mase, sinuciderea nu este o soluţie.
Actorii din spectacolul de la “Naţional” sunt unul şi unul. Într-un context în care Dan Puric are tot mai mare succes la public, cărţile şi spectaolele sale vânzându-se excelent, alegerea lui Felix Alexa este cât se poate de inspirată. Pentru cei (şi mai ales cele) care sunt fani Dan Puric va fi o adevărată încântare să îl vadă în acest rol în care face de toate: râde, se enervează, urlă, “se îmbată”, face chiar şi breakdance şi mai presus de toate ne împărtăşeşte imensul său talent. Ileana Olteanu interacţionează foarte bine cu personajul principal, poate şi pentru faptul că cei doi sunt împreună şi în spatele cortinei. Adela Mărculescu (despre care voi vorbi pe larg în articolele următoare) rămâne una dintre actriţele mele preferate, o doamnă pe care o suspectez că bea elixirul tinereţii dimineaţa, pentru că în acest spectacol (şi nu numai) este de o vitalitate ieşită din comun. Costel Constantin, la fel ca şi Marius Bodochi îşi respectă statul de mari actori, fiind ajutaţi si de rolurile care li se potrivesc pe deplin.
În concluzie, “Sinucigaşul” de Nikolai Erdman la Teatrul Naţional Bucureşti este un spectacol pe care merită să îl vedeţi, piesa în sine fiind o capodoperă, dar atenţie celor care nu agrează teatrul absurdului, pentru că atât prin natura scrierii cât şi a punerii în scenă, piesa se apropie foarte mult de acest gen de teatru. Nota pe care i-o acord este 8.5.