Regina Mamă de Manlio Santanelli 9.5/10

Când vezi pe afiş titlul „ Regina Mamă”, primul gând te duce la o regină în adevăratul sens al cuvântului, la marile dinastii engleze eventual, mai ales dacă nu observi că sub numele piesei este trecut numele unui autor italian: Manlio Santanelli. În realitate este vorba despre o regină a scenei: Olga Tudorache. Sau, ca să fiu cât mai obiectiv, una dintre reginele scenei româneşti. O actriţă care la cei 80 de ani ai săi (împliniţi pe 11 octombrie) susţine un spectacol de 3 ore, în 2 personaje, un spectacol la care de fiecare dată când mă uitam la ceas mă miram de cât de repede a trecut timpul, cu toate că nu aveam în faţă decât doi oameni care în cea mai mare parte nu fac altceva decât să discute.
Regina (Olga Tudorache) este o femeie ajunsă la sfârşitul vieţii, iar Alfredo (Marius Bodochi) este fiul său care se mută în locuinţa acesteia pentru câteva luni sub pretextul îngrijirii bătrânei, care nu mai avea mult de trăit, suferind de o boală de sânge foarte gravă. Acesta începe în casa mamei sale scrierea unei cărţi, sub formă de jurnal, despre ultimile zile din viaţa femeii, în speranţa că rezultatul va fi un succes răsunător care să îi relanseze cariera de jurnalist ratat. Discuţiile purtate de cei doi sunt variate, de la cele banale (precum cea de la început legată de baston) la cele mai profunde, despre tinereţea bătrânei şi paralelele pe care le face ostentativ între Aflred şi tatăl său, dându-i-l aproape în permanenţă drept exemplu pe acesta din urmă.
Un conflict în adevăratul sens al cuvântului apare atunci când Regina ascultă înregistrările din reportofonul pe care Alfredo îl folosea pentru cartea sa şi află adevăratul motiv pentru care propriul său fiu se afla în casa sa.
Piesa seamănă pe undeva cu cea a Anei-Maria Bamberger (Peşte cu mazăre), unde protagoniste sunt o mamă (în vârstă) şi fiica sa. Dacă acolo mama este nemulţumită de ginerele său, în „Regina mamă” nemulţumirile şi dispreţul sunt îndreptate către noră. Va afla însă că relaţia fiului său se terminase cu ani în urmă (Alfredo chiar o păcăleşte, spunându-i că a mancat-o pe soţia sa într-un eveniment nefericit, când fuseseră prinşi de o avalanşă, într-o cabană, în munţi).
Finalul este tragic şi neaşteptat în acelaşi timp. În ciuda severităţii şi a posesivităţii sale, Regina îl iartă pe Alfredo pentru gestul cinic de a scrie o carte despre moartea sa, ba chiar hotărăşte să devină co-autor. Îi pregăteşte o zi de naştere aşa cum se cuvine împlinirii unei vârste rotunde. Neaşteptatul intervine atunci când Alfredo moare subit. Momentul revenirii bătrânei (cu tortul) în scenă este cu adevărat dramatic. Felul în care îşi dă seama că propriul fiu este mort, în ziua în care împlinise 50 de ani, m-a cutremurat (şi nu numai pe mine), la fel şi momentul în care stinge lumânările de pe tort, lăsând aprinsă una singură. Spectacolul se termină cu ultimile cuvinte ale bătrânei, înregistrate pe reportofonul destinat cărţii jurnal. Este printre puţinele spectacole la care actorii stau la aplauze fără muzică pe fundal. Momentele care încheie reprezentaţia sunt atât de dramatice încât nicio muzică nu îşi mai are locul. De altfel, foarte mulţi dintre spectatori ies cu lacrimi în ochi din sală.
„Regina mamă” se joaca în Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din 1997, an în care Olga Tudorache a primit premiul pentru cea mai bună actriţă din partea Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. Multitudinea de mijloace de exprimare teatrală de care acestă actriţă (despre care Oana Pellea spunea pe bună dreptate că face parte dintr-un patrimoniu naţional) dispune sunt uimitoare aşa că veţi râde destul de des pe durata celor 3 ore,la scene precum cea cu bastonul, sau cea cu perfuziile, dar la final impactul va fi pe măsură. Olga Tudorache impresioneză din momentul în care intră în scenă, fără măcar să scoată un cuvânt şi până când la aplauze îi citeşti pe buze acel „vă mulţumesc” de care te simţi oarecum jenat. Jenat pentru că aplauzele noastre, ale spectatorilor, nu sunt suficiente să îi mulţumim ei, acestei mari doamne, pentru ceea ce ne-a oferit.
Regia este semnată de Gelu Colceag, iar alegerea lui Marius Bodochi mi se pare potrivită, jocul său fiind pe măsură.
Acord spectacolului „Regina mamă” un punctaj de 9.5/10.

Toţi fiii mei de Arthur Miller 8.5/10

Premiera Naţionalului din această toamnă, spectacolul „Toţi fiii mei” de Arthur Miller, se reia pe prima scenă a ţării dupa mai mult de 50 de ani. Ideea regizorului (nimeni altul decât directorul TNB, Ion Caramitru) de a readuce în faţa publicului piesa care aproape că l-a lansat pe Miller, este mai mult decât salutară. Şi asta nu o spun doar pentru că sunt un mare fan al dramaturgiei americane ci şi pentru că Sala Mare plină ochi la fiecare reprezentaţie este o dovadă în plus.
Acţiunea începe într-o dimineaţă de duminică a anului 1946, în casa industriaşului american Joe Keller (Victor Rebengiuc) şi se sfarşeşte în noaptea de duminică spre luni, în aceeaşi locaţie. Personajele nu sunt multe, mai exact 10, 4 dintre ele fiind principale (Joe Keller, Kate Keller, Chris Keller şi Ann Deever), restul aproape episodice.
Prima parte a spectacolului Toţi fiii mei (Actul I) aduce în faţă problema sentimentală dintre Chris Keller (Dragoş Stemate) şi Ann Deever (Costina Ciuculică) care se hotărăsc să se căsătorească şi primesc binecuvântarea lui Joe. Lucrurile nu sunt nici pe departe rezolvate. Ann este fosta logodnică a lui Larry (fratele lui Chris, dispărut în urmă cu 3 ani, în timpul războiului), iar Kate Keller (Sanda Toma) nu va putea accepta niciodată această căsătorie care ar insemna semnarea sentinţei de moarte a lui Larry.
Partea a doua (actele II şi III – spectacolul durează 2 ore şi 40 de minute plus pauză) devine cu adevărat interesantă prin intrarea în scenă a lui George Deever (Ioan Andrei Ionescu). El este fratele mai mare a lui Ann, care în aceeaşi dimineaţă de duminică se hotărăşte să îşi viziteze tatăl, pe Steve Deever (aflat în inchisoare din 1943), după mult timp în care la fel ca şi Ann îl renegase pe nedrept. George află adevărul despre ceea ce se întâmplase în 1943 când 21 de avioane militare americane se prăbuşiseră din cauza unor cilindri defecţi furnizaţi de către fabrica la care Steve Deever şi Joe Keller erau asociaţi. Cei doi au distribuit cu bună ştiinţă cilindrii defecţi, pentru că Joe îşi asumase telefonic în faţa lui Steve toată răspunderea. Ulterior cei doi au fost închişi, dar personajul principal al piesei va fi achitat, negând în faţa instanţei discuţia telefonică.
George vine în casa Keller-ilor pentru a o lua pe Ann şi a le spune acestora ceea ce aflase de la tatăl său. Joe neagă aceste lucruri, dar până la urmă varianta lui Steve se dovedeşte a fi adevărată. Se află adevărul şi despre moartea lui Larry printr-o scrisoare pe care Ann o primise de la acesta cu o zi înaintea morţii sale.
Finalul piesei este tragic, Joe se sinucide.
Punerea în scenă a piesei “Toţi fiii mei” ne confirmă încă o data că Victor Rebengiuc este unul dintre cei mai mari actori ce pot fi văzuţi în teatrele româneşti. Intrepretarea este aproape perfectă, maestrul nu “minte” nicio secundă şi chiar aduce aminte pe alocuri de rolul magistral făcut în filmul “Moromeţii” (regia Stere Gulea). Există pe undeva şi nişte similitudini pentru că şi acolo ca şi aici personajul se dedică întru totul bunăstării copiiilor săi. Greşeala pe care o comite dând voie ca cilindrii defecţi să iasă din fabrică este un moment de slăbiciune, venit tocmai din teama de a nu pierde afacerea şi de a-şi ruina familia.
Sanda Toma, o actriţă care ani buni de zile a jucat pe scena Teatrului de Comedie, întruchipează în “Toţi fiii mei” un personaj care trăieşte o adevărată dramă, nereuşind să accepte ideea că fiul său murise. Actriţa nu se dezice de renumele său de actriţă de comedie şi pigmentează pe alocuri dialogurile cu momente comice, iar sala chiar este receptivă.
Celălalt cuplu important al spectacolului, Ann Deever şi Chris Keller sunt interpretaţi de actori cel puţin interesanţi. Costina Ciuculică are pe lângă atuul reprezentat de aspectul fizic un talent indubitabil. Dragoş Stemate este un actor cu ceva mai multă experienţă decât partenera sa de scenă (care este la primul spectacol în Naţionalul Bucureştean) şi acest lucru se vede. Cu toate că se “încălzeşte” ceva mai greu intră foarte bine în pielea personajului, evoluând pe toată durata piesei. Vivian Alivizache în rolul lui Sue Bayliss (fermecătoarea Wanda din “Cuibul de viespi” al lui Horea Popescu) rămâne şi aici încântătoare şi plină de umor dând culoare spectacolului, chiar dacă, prin apariţii puţine.
Decorul piesei pot să spun că m-a impresionat, cu toate că este un pic cam modern pentru a doua jumătate a anilor ’40 când se petrece acţiunea. Se vede că s-au investit ceva bani pentru această premieră. Rămâne în continuare o problemă a Sălii Mari a Naţionalului faptul că nu prea se aude ceea ce se spune pe scenă, mai ales când actorii nu vorbesc direct spre spectator.
Una peste alta mergeţi să vedeţi “Toţi fiii mei” pentru că este un spectacol care face banii! Nota finală pe care i-o acord este 8.5.